Total War Rome 2 Review: o săgeată-n inimă

A venit timpul ca Total War: Rome II să vadă lumina zilei şi să ajungă pe calculatoarele pasionaţilor de jocuri de strategie. Creative Assembly a promis un joc extraordinar, un urmaş demn al lui Rome: Total War. Rezultatul final nu este chiar cel scontat.

Jocul începe bine şi prost în acelaşi timp. Partea bună este că jucătorul are parte de o minicampanie/tutorial care îl introduce în atmosferă şi îi explică majoritatea lucrurilor pe care le poate face în joc. Partea proastă este că încă din prima luptă în care intră, jucătorul este lovit de probleme tehnice, în special de un framerate neaşteptat de mic pe setările cele mai „arătoase”.

Campania jocului diferă în funcţie de facţiunea aleasă. Avem de ales dintre următoarele tabere disponibile odată cu lansarea jocului pe piaţă: Republica Romană, Cartagina, Macedonia, Iceni, Arverni, Suebi, Parţia, Egipt şi Pontus. În afară de acestea, DLC-ul Greek States Culture Pack mai adaugă trei: Atena, Epir şi Sparta. În viitorul apropiat vor fi introduşi în joc şi Seleucizii, în mod gratuit.

Evident, fiecare tabără vine cu propriile sale caracteristici, iar experienţa de joc este foarte diferită în funcţie de facţiunea aleasă. Spre exemplu Republica Romană beneficiază de mult mai multă disciplină şi organizare decât anumite grupuri tribale, iar acest lucru devine evident atât pe parcursul campaniilor cât şi în timpul luptelor.

Tehnologiile ce pot fi cercetate diferă de asemenea în funcţie de facţiune şi îi conferă fiecăreia anumite avantaje economice sau tactice. La fel se întâmplă şi în cazul clădirilor ce pot fi construite în fiecare dintre regiunile cucerite.

Ca şi în jocurile înterioare, o parte a jocului se desfăşoară pe o hartă numită Campaign Map, iar cealaltă parte se desfăşoară pe câmpul de luptă. În Campaign Map acţiunea se desfăşoară „pe ture” şi se pot lua decizii strategice pentru facţiune, precum iniţierea de tratate comerciale, construirea de noi armate, iniţierea unor cercetări tehnologice, crearea de aşezări militare temporare sau trimiterea trupelor la atac, fie pe apă fie pe sol. Numărul de acţiuni ce pot fi realizate de-a lungul unei ture este limitat.

Partea de acţiune propriu-zisă a jocului este pornită din Campaign Map atunci când se iniţiază un conflict armat. Aici se desfăşoară operaţiunile de luptă în timp real iar capacitatea jucătorului de a gândi stategic este pusă la încercare.

Ostaşii se prezintă pe terenul de luptă pregătiţi să lupte, iar jucătorul trebuie să ducă bătălia spre victorie utilizându-şi trupele în cel mai eficient mod posibil, lucru care devine din ce în ce mai uşor odată cu înţelegerea punctelor forte şi punctelor slabe ale fiecărei unităţi. La început însă, nu va fi deloc uşor.

Exista o limită a numărului de armate pe care o facţiune le poate conduce şi o limită generoasă a dimensiunii unei armate, iar acest lucru încurajează construirea de armate mari şi puternice, în loc de armate numeroase dar mici. Aşa că luptele se desfăşoară la scară largă şi sunt spectaculoase. Există foarte multe tipuri de unităţi ce pot fi recrutate în armată, aşa că jucătorul îşi poate compune armata după propriul gust.

Fiecare armată trebuie să fie condusă de un general care la rândul lui se constituie în trupă combatantă pe câmpul de luptă. De asemenea, generalul poate fi „upgradat” cu noi abilităţi ce-l vor ajuta în luptă.

Fiindcă tot vorbim despre politică, trebuie menţionat că în Rome II management-ul regiunilor a fost simplificat. Regiunile sunt grupate în provincii, iar acum se pot lua decizii importante la nivel provincial, precum ridicarea sau scăderea nivelului taxelor, în funcţie de cât de mulţumiţi sau nu sunt cetăţenii provinciei. Există până la 4 regiuni într-o provincie (din care una poate avea calitatea de oraş fortificat), aşa că jocul îl scuteşte pe jucător de o mulţime de clicuri suplimentare şi bătăi de cap atunci când acesta controlează multe regiuni. Pe de altă parte, fanii înrăiţi ai seriei s-ar putea să regrete că nu au acelaşi nivel de control pe care îl aveau în titlurile anterioare.

Dar să vorbim despre lupte. O importanţă aparte pe câmpul de luptă o are sistemul de line of sight care este bine implementat şi adaugă o nouă dimensiune tactică jocului. În cazul în care trupele jucătorului nu au contact vizual direct cu trupele inamice, venirea inamicilor nu va putea fi anticipată. În schimb, dacă trupele privesc spre câmpie de pe marginea unui deal, atunci vor putea vedea trupele inamicului, iar tipul şi poziţia fiecărei unităţi inamice vor apărea pe monitor. De asemenea, ascunderea trupelor în păduri le face invizibile şi le permite crearea de ambuscade.

Dacă tot discutăm despre dealuri, poziţionarea pe verticală a trupelor este foarte importantă. Este poate una dintre cele mai de bază reguli strategice aceea că trupele poziţionate la înălţime au un avantaj în faţa celor care nu beneficiază de aceeaşi înălţime. Acest lucru era valabil şi în celelalte jocuri de strategie Total War, iar În Rome II este mai adevărat ca oricând. În plus, coborârea trupelor de pe dealuri şi ciocnirea cu adversarii de pe câmpie produce un rezultat spectaculos care are în vedere inerţia celor care coboară, decimând practic unităţile adverse în timpul ciocnirii în forţă.

De asemenea, spre deosebire de alte jocuri de strategie, Rome II pune la loc sfânt ideea de Friendly Fire On, aşa că dacă în timpul ciocnirii trupelor ordonăm arcaşilor să atace de la distanţă, chiar şi proprii soldaţi prinşi în luptă vor fi străpunşi de săgeţi.

Dar nu totul este roz. Interfaţa jocului, atât în Campaign Map cât şi în timpul luptelor, lasă de dorit. Adaptarea la interfaţă ia ceva timp şi parcă de multe ori jocul eşuează să transmită anumite informaţii esenţiale. Mai mult, există momente în care Rome II îl obligă pe jucător să ia o anumită decizie, fără să-i ofere acestuia informaţiile necesare luării unei decizii bazate pe cunoaşterea contextului şi a efectului deciziei.

Din fericire, cel puţin în privinţa unităţilor de luptă, a tehnologiilor, abilităţilor, clădirilor şi chiar şi a resurselor se găsesc destule informaţii într-o enciclopedie a jocului, un fel de wiki ce se deschide într-o fereastră nouă, deasupra tuturor celorlalte. Tot această secţiune are şi rolul de manual al jocului.

Revenind la lupte, trebuie să remarc că AI-ul, deşi în general îmbunătăţit faţă de jocul precedent, are nişte probleme noi şi mari. Iar acest lucru se aplică atât pentru trupele proprii cât şi pentru cele inamice. De exemplu, am ordonat întregii armate să se repoziţioneze pe un flanc, iar o parte dintre unităţi au considerat că drumul cel mai rapid până la acel punct este să ocolească oraşul şi să treacă la 10-20 de metri de soldaţii inamici. La rândul lor, inamicii nu au reacţionat la trecerea trupelor mele complet vulnerabile prin faţa lor. Chiar şi în Campaign Map, AI-ul ia nişte decizii lipsite de logică uneori.

Dincolo de AI, m-a deranjat foarte mult camera în timpul luptelor. Fiecare nivel de apropiere (zoom) sau depărtare faţă de sol resetează unghiul camerei faţă de sol la o setare predefinită, indiferent de unghiul pe care îl foloseşte jucătorul la un moment dat. Camera este o problemă şi în Campaign Map, dat fiind că nu permite un zoom out foarte mare iar navigarea printre teritorii devine greoaie. Dincolo de aceste neajunsuri, există şi părţi bune în acest segment: camera permite vizualizarea soldaţilor de la nivelul lor, ba chiar există şi opţiunea pornirii unei „camere cinematice” care urmăreşte o unitate aproape ca prin ochii unui soldat.

De departe cea mai mare problemă a jocului este faptul că, şi o spun cu regret, este nefinisat. Acest lucru este evident când observăm glitch-urile prezente la tot pasul, precum clipping, dispariţie de texturi, trupe zburătoare sau inamici ce pur şi simplu nu pot fi atacaţi. Mi s-a întâmplat chiar să nu îmi apară pe ecran micul buton de Start Battle ce trebuie apăsat după poziţionarea trupelor, astfel fiind nevoit să reiau jocul de la ultimul save. Altă dată jocul a îngheţat în urma unei simple minimizări.

Şi asta nu e tot, jocul merge înfiorător chiar şi pe sisteme ce trec cu mult peste specificaţiile recomandate de producători, chiar şi pe setări scăzute. În funcţie de mediul de joc şi numărul trupelor de pe ecran, framerate-ul poate stagna la 15-20 de cadre pe secundă pe un sistem care rulează alte jocuri la setări maxime fără probleme.

Acest comportament nu este izolat – în acest moment forumul oficial al jocului este plin de astfel de plângeri iar producătorii şi-au cerut scuze şi au promis că vor lansa periodic patch-uri pentru repararea jocului. Chiar şi când framerate-ul urcă peste 30, sunt cazuri în care trupele merg greoi, „în reluare” şi nici măcar activarea funcţiei fast forward nu le face să se mişte aşa cum ar trebui în mod normal.

În afară de momentele cu probleme, grafica jocului arată destul de bine. Terenurile de luptă sunt mari, la fel şi oraşele, iar mulţimea de soldaţi prezenţi pe ecran creează o atmosferă fantastică. Nici sunetul nu este mai prejos. Soldaţii comunică între ei, ţipă în timpul luptelor, iar sunetele armelor produc senzaţia de imersiune.

Total War: Rome II este un joc cu idei bune, cu complexitate, dar şi cu probleme serioase. Producătorii de la Creative Assembly au dorit să creeze cel mai bun şi cel mai mare joc din seria Total War, dar se pare că nu au apreciat corect timpul până la finalizarea jocului şi au fost nevoiţi să lanseze continuarea apreciatului Rome: Total War într-o manieră dezamăgitoare.

Cu siguranţă că în câteva luni de zile patch-urile vor rezolva o mare parte din problemele jocului, însă ce am putut testa la momentul actual a fost o experienţă dulce-amăruie, care m-a lăsat doar cu speranţa că peste o jumătate de an voi reinstala jocul şi îl voi putea savura la adevărata sa valoare. Total War: Rome II are potenţial, dar momentan pare să nu fi ieşit din stadiul de Beta.