Disciples III: Resurrection Review: Apocalipsa după Mortis

Apărut de ceva vreme în Rusia, pachetul stand alone Disciples III: Resurrection aduce în prim-plan o rasă foarte apreciată de fanii seriei Disciples, Undead. Scheletele, vampirii şi vârcolacii au invadat Nevendaar-ul, trimişi să pună stăpânirea pe lumea celor vii la ordinul zeiţei lor, Mortis. Lucrurile sunt însă ceva mai dramatice din punct de vedere narativ, în stilul întunecat al jocului, dar ceea ce începe bine şi continuă decent se termină într-un fiasco destul de stupid.

În afară de poveste, Resurrection nu aduce mare lucru nou, fiind până la urmă doar un expansion pack, nu titlul cu numărul patru din serie. Elementele definitorii ale jocului sunt la locul lor: controlul teritorial dependent de „nodurile” păzite de gardieni foarte puternici; castelele în care trebuie să alegi linia de dezvoltare a trupelor, cealaltă direcţie fiind automat închisă; magiile ce trebuie cumpărate, chiar dacă ai construit turnul de magie, dar aceleaşi vrăji pot fi folosite şi pe hartă, nu doar în lupte; numărul de trupe din armată nu creşte după vizita săptămânală, stil Heroes of Might & Magic, ci depinde de Leadership, una dintre numeroasele abilităţi ale eroului.

Bătăliile au rămas pe ture, cu precizarea că trebuie să suporţi şi înainte, şi după, câte un ecran de încărcare, alegere de design care nu doar enervează pe termen lung, ci şi rupe fluiditatea gameplay-ului cu multe secunde de aşteptare. Cum nu există opţiunea de a lăsa să fugă trupele foarte slabe, eşti obligat să duci la bun sfârşit orice luptă şi numai puţine nu sunt conflictele de pe hartă. Aproape la fiecare pas dai de un inamic, iar densitatea obiectelor de pe hartă te „ajută” mult să dai nas în nas cu o trupă pentru care nu eşti încă pregătit.

Nici nivelul de dificultate nu este de luat peste picior, diferenţa de la Easy la Normal fiind cam de la Pământ la Lună, ceea ce s-ar putea să-i sperie pe jucătorii începători sau pe cei cu puţine rezerve de răbdare. Dar, dacă te obişnuieşti şi cu meniurile cam încâlcite, şi cu modul de acţiune al trupelor, luptele sunt un adevărat deliciu; ai şi posibilitatea unui Quick Combat, un fel de fast forward în care însă poţi interveni pentru a-l readuce la viteza normală dacă ţi se pare că lucrurile nu indică o victorie.

În mod evident, luptele implică şi acumulare de experienţă şi creştere în nivel, atât pentru erou, cât şi pentru armata sa. Trupele îşi modifică şi aspectul vizual pe măsură ce devin mai eficiente, iar cele care supravieţuiesc sunt veterane şi pot fi recrutate în scenariul următor. Eroul primeşte trei puncte la fiecare nivel pentru a le distribui între atributele de bază (Endurance, Strength, Intellect, Agility, Dexterity), plus altele două pentru arborele de abilităţi ce include şi mult necesarul Leadership pe lângă alte bonusuri pasive sau active.

Vizual, se păstrează linia întunecată a originalului, castelul Undead fiind un spectacol negru-verde-roşu din acest punct de vedere. Nu avem subteran sau apă, dar hărţile sunt foarte decorate, iar background-urile din timpul luptelor chiar te pot lăsa uneori cu gura căscată. Câteodată, însă, decoraţiunile dense de pe hărţi lucrează împotriva jucătorului, fiind destul de greu să te orientezi şi să-ţi dai seama pe unde să apuci ca să te apropii de zona misiunii.

Coloana sonoră, deşi repetitivă, are valori ridicate; din păcate, în afară de vocea naratorului, nu avem alte dialoguri vorbite, ci doar casete de text. Într-un fel însă poate e mai bine aşa, să ai actori ruşi care vorbesc engleză cu accent ar fi fost mult mai rău din punctul de vedere al impresiei auditive. Oricum, asta nu înseamnă că monştrii nu îşi manifestă sentimentele prin urlete, răgete şi ţipete, totul însoţit de o cameră cinematică ce aduce prim-planuri combative şi efecte luminoase destul de bine realizate.

În afară de campanie nu sunt de ignorat nici hărţile skirmish, nici multiplayer-ul care oferă toate patru rasele jocului. În hot seat sau contra AI-ului, maximum opt jucători pot lupta pentru controlul hărţii, dar s-ar putea să dea şi peste ceva probleme tehnice. De la blocajul cauzat de Alt-Tab până la crash-uri în desktop şi încărcare la nesfârşit înainte de lupte, Disciples III: Resurrection mai dă pe alături când vine vorba de bug-uri. Nimic însă atât de problematic ca să-i oprească pe fanii TBS-ului şi ai seriei Disciples în special să se distreze cu cele câteva zeci de ore de campanie sau cu hărţile individuale.