Twisted Metal Review: bară la bară

În ultima vreme, producătorii de jocuri se îndepărtează din ce în ce mai mult de formula clasică a unui joc cu maşini şi se reîntorc la ideile arcade, foarte la modă în anii ’90. Seria DiRT este un exemplu în acest sens, titlurile acesteia migrând încet dar sigur către latura arcade a genului. Totuşi, atunci când ne îndreptăm privirile asupra segmentului mai puţin convenţional al acestui tip de jocuri, lucrurile nu mai stau atât de bine.

Jocurile de lupte cu maşini, dacă le putem spune aşa, suferă la momentul actual, cele câteva titluri care apar neputându-se compara cu regii genului, cum ar fi vechile Carmageddon sau Twisted Metal. Din păcate, atunci când vorbim despre aceşti veritabili dinozauri ai gamingului, cuvântul de ordine rămâne „învechit”. Reţetele propuse acum aproape două decenii de aceste jocuri s-ar putea să nu mai facă faţă pretenţiilor din zilele noastre.

Şi totuşi, studiourile producătoare încă încearcă: un nou Carmageddon se află în producţie, iar Twisted Metal, odată regele de necontestat al acestui gen de jocuri (atunci când vorbim de console), tocmai şi-a făcut simţită revenirea „în arenă”. A fost modificat însă jocul pentru a fi pe placul generaţiei actuale de gameri sau se încearcă o strategie de tipul „lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba”?

În cazul noului Twisted Metal, înclinăm mai mult spre a doua variantă, chiar dacă ici-colo se mai văd şi urmele inevitabilei modernizări. Şi de această dată avem de-a face cu o competiţie auto specială, al cărei principal obiectiv rămâne eliminarea tuturor adversarilor. Din fericire, în single player, chiar există un storyline bine definit, care oferă suficiente motive pentru a determina jucătorul să treacă prin toate scenariile din Twisted Metal.

Povestea spune că un personaj cu puteri ieşite din comun, Calypso, organizează un turneu de lupte cu vehicule, oferind câştigătorului un premiu deosebit: îndeplinirea oricărei dorinţe. În competiţie se înscriu mai mulţi şoferi săriţi de pe fix, fiecare cu propriul său mijloc de transport, însă în campania single player din Twisted Metal se poate opta doar între trei dintre aceşti maniaci: Sweet Tooth (un vânzător de îngheţată psihopat), Mr. Grimm (fiul unui fost cascador care şi-a pierdut viaţa în timpul unei demonstraţii) şi Dollface (fost model ce a suferit un accident şi este obsedată să revină în lumina reflectoarelor).

Fiecare dintre aceştia trebuie să treacă prin propria campanie, formată din diferite feluri de misiuni: Deathmatch, Juggernaut, Electric Cage sau Battle Race. Primul implică distrugerea celorlalţi concurenţi, în timp ce Electric Cage forţează şoferii să rămână în interiorul unui perimetru variabil. Juggernaut este cu adevărat dificil, în prim plan aflându-se un camion imens, care la anumite intervale de timp aruncă noi oponenţi pe câmpul de luptă. Pentru a putea câştiga, mai întâi trebuie distrus acest colos pe roţi (care nici măcar nu apare pe radar!) şi abia apoi eliminaţi adversarii.

Situaţia se complică şi mai mult în Battle Races, unde fiecare maşină participantă la întrecere are o ataşată câte o bombă. Primul concurent care trece linia de sosire detonează bombele celorlalţi, devenind câştigător. Lucrurile nu sunt însă atât de simple pe cât par, confruntările din Twisted Metal degenerând de cele mai multe ori într-un haos greu de controlat.

În primul rând, schema de control implicită este inutilizabilă, fiind dedicată probabil fanilor înrăiţi ai seriei, obişnuiţi cu titlurile Twisted Metal caracteristice primei generaţii de console PlayStation. Astfel, înainte de a putea lua şi prima curbă în actualul Twisted Metal, trebuie comutat pe schema de control alternativă, mult mai familiară amatorilor de jocuri cu maşini.

Chiar şi aşa însă, în Twisted Metal există pur şi simplu prea multe comenzi: pe lângă clasicele acceleraţie şi frână, un buton este folosit pentru întoarcerea rapidă a maşinii, un altul pentru modul principal de foc, un al treilea pentru modul secundar de foc, încă două pentru comutarea între armele principale şi cele secundare şi încă unul pentru activarea puterii speciale a fiecărui bolid.

Asta nu este însă tot, există şi acţiuni suplimentare, apelabile prin combinarea mai multor apăsari de butoane: spre exemplu, pentru activarea boost-ului, trebuie apăsat de două ori, foarte rapid, triggerul de acceleraţie. Adăugaţi la acestea şi comportamentul maşinilor foarte nerealist, dar şi câmpul de bătălie, extrem de aglomerat cu tot felul de arme şi power-up-uri colorate, şi obţineţi un arcade foarte solicitant şi, de multe ori, extrem de obositor.

Deşi există o selecţie foarte bogată de maşini (fiecare cu propriile caracteristici şi puteri speciale), jucătorul nu poate alege decât trei dintre acestea pentru fiecare misiune. Acestea pot fi reparate fie prin intermediul power-up-urilor presărate pe traseu, fie apelând la garaj, unde se poate şi comuta între maşini.

Excepţie fac bătăliile cu boşii, câte una pentru fiecare dintre cele trei personaje principale. Acestea folosesc reguli complet diferite de celelalte misiuni şi te pun faţă în faţă cu inamici imenşi, care trec prin mai multe stagii de degradare înainte de a fi distruşi complet. Înfruntările de acest tip şterg monotonia misiunilor precedente şi fac mai suportabile momentele cu adevărat frustrante din scenariile clasice ale jocului.

De asemenea, după cum am amintit deja, povestea merită tot efortul, firele narative caracteristice celor trei eroi fiind portretizate prin intermediul unor secvenţe cinamatice deosebite. Acestea sunt realizate printr-o combinaţie de imagini prerenderizate şi joc al unor actor reali, cu evidente influenţe grindhouse. Rezultatul este extrem de satisfăcător, iar deznodămintele celor trei poveşti sunt demne de universul macabru al jocului.

Lăsând la o parte însă campania single player, inima lui Twisted Metal se doreşte a fi multiplayer-ul. Acesta vine în două arome principale: fie local, prin splitscreen, fie online. Pe aceeaşi consolă, până la patru jucători se pot confrunta în meciuri multiplayer clasice, în timp ce campania principală poate fi abordată de doi jucători în mod cooperativ. Ambele opţiuni splitscreen funcţionează foarte bine.

Online însă, lucrurile se schimbă în rău. Matchmaking-ul este deficitar, iar meciurile private se desfăşoară după un sistem destul de arhaic de lobby-uri, de unde poţi fi deconectat imediat în eventualitatea în care cel ce a iniţiat sesiunea de joc decide să o părăsească. În aceste condiţii, multiplayer-ul online din Twisted Metal devine un soi de o corvoadă, mai mult timp fiind petrecut prin meniurile deloc estetice decât în jocul propriu-zis

De asemenea, din multiplayer lipsesc anumite moduri de joc prezente în campanie, făcându-şi totuşi apariţia unele noi. De departe cel mai interesant este Nuke, unde jucătorii sunt împărţiţi în două echipe. Pentru a câştiga, eşti nevoit să răpeşti conducătorul echipei adverse şi să-l transporţi până la o maşinărie, unde acesta este sacrificat în schimbul unei rachete ghidate. Aceste proiectile pot fi apoi folosite pentru a demola statuia echipei adverse, singura modalitate prin care poate fi obţinută victoria.

Grafica, în schimb, este mulţumitoare: maşinile arată excelent, iar mediile de joc sunt destructibile. Sigur, nu avem de-a face cu cine ştie ce capodoperă vizuală, însă framerate-ul nu scade nici în cele mai aglomerate situaţii, nici măcar în splitscreen. Pe partea de sunet se fac remarcate vocile excelente ale protagoniştilor, dar şi coloana sonoră, în mare parte formată din melodii hard rock de la artişti precum Judas Priest, Avenged Sevenfold sau Rob Zombie.

Totuşi, problemele de conexiune ale lui Twisted Metal sunt de neiertat, mai ales în condiţiile în care un online pass este necesar pentru a activa componenta multiplayer a jocului. Şi, având în vedere gameplay-ul destul de haotic şi nivelul ridicat de dificultate al lui Twisted Metal, până la urmă rămâi cu impresia că, dacă nu eşti fan înrăit al seriei, pur şi simplu nu merită să-ţi baţi capul cu adaptarea la acest joc.