GRID 2 Review: arcade cu prioritate

2013 se anunţă un an deosebit pentru iubitorii de jocuri cu maşini: toamna va aduce primul Need for Speed next-gen (NFS: Rivals), în timp ce atât Sony, cât şi Microsoft îşi pregătesc artileria grea cu titluri precum Gran Turismo 6 (PS3), DriveClub (PS4) sau Forza Motorsport 5 (Xbox One). Codemasters nu se lasă mai prejos, atacând chiar din această primăvară cu GRID 2, o continuare oarecum controversată.

De ce controversată? În primul rând, Race Driver GRID (primul joc al seriei) a fost extrem de apreciat la vremea sa, reuşind să găsească acel fin echilibru între simulare şi accesibilitate, jocul câştigându-şi astfel o comunitate de fani devotaţi. Ce te faci însă când rezultatele studiilor de marketing şi, implicit, schimbările care au avut loc în industrie pe parcursul celor cinci ani scurşi de la momentul lansării primului GRID nu se potrivesc cu gusturile acelei comunităţi de care aminteam mai devreme? Ajungi într-o situaţie relativ ingrată, în care proprii fani resping noul joc al seriei pe motivul că ar fi prea arcade… Nici decizia de a renunţa la cockpit view (important pentru adepţii simulărilor realiste) n-a ajutat prea mult în aplanarea acestui “conflict”.

Trecând însă peste această schimbare de direcţie, mărturisesc că, deşi am jucat Race Driver GRID din “scoarţă în scoarţă”, camera poziţionată la bordul maşinii nu mi s-a parut niciodată cu adevarat utilizabilă. Astfel, eliminarea acesteia din GRID 2 mi-a fost indiferentă, altele fiind nemulţumirile mele legate de cel mai nou titlu al celor de la Codemasters. Încă de la început trebuie spus că GRID 2 este un arcade racer foarte bine realizat, iar ideile ce urmează sunt strict subiective, bazate pe preferinţele personale în domeniul jocurilor cu maşini.

Porţiunea single player din GRID 2 este grupată sub denumirea World Series Racing, un competiţie fictivă de sporturi cu motor care include mai multe discipline. Jucătorul este recrutat de un anume Patrick Callahan, magnat cu dare de mână şi creatorul acestui campionat, pentru a atrage cât mai mulţi piloţi faimoţi în WSR. Astfel, încet-încet, este prezentată structurarea campaniei single player din GRID 2: avem parte de cinci sezoane, primele trei dintre acestea fiind rezervate atragerii de noi talente în competiţia WSR.

Pe parcursul acestor prime sezoane, jucătorii vor avea ocazia să călătorească pe trei continente (America de Nord, Europa şi Asia) şi să se întreacă cu o serie de cluburi de racing, fiecare dintre acestea având o anumită specializare. Spre exemplu, clubul Eliminacion din Europa se laudă cu cei mai buni şoferi ai disciplinei Eliminator, după cum era de aşteptat. Odată recrutate toate cluburile de pe cele trei continente, se intră în sezoanele principale ale WSR, unde lucrurile se schimbă drastic: apar maşinile cu adevărat puternice şi dificultatea destul de prost gândită se face simţită.

De ce prost gândită? Pentru că deşi sezoanele introductive din GRID 2 fac o treabă destul de bună în privinţa familiarizării jucătorilor cu modurile de joc puse la dispoziţie (race, checkpoint, time attack, eliminator, drift etc.), reacţia piloţilor controlaţi de computer este jenantă, completarea tuturor acestor event-uri de pe locul 1 fiind o performanţă extrem de uşor de atins. Apoi, odată trecut în sezoanele 4 şi 5, încă de la primele curse simţi de parcă cineva te-ar fi lovit în moalele capului: adversarii devin mult mai agresivi şi conduc cu o precizie infernală, cele mai mici greşeli îndepărtându-te definitiv de locurile fruntaşe.

Mai mult, pot spune fără reţineri că AI-ul trişează într-un mod cât se poate de evident în anumite probe, în care atingerea celorlalţi concurenţi este echivalentă cu descalificarea din cursă. Astfel, în loc ca maşinile conduse de AI să se concentreze pe depăşiri şi câştigarea competiţiei propriu-zise, acestea nu vor ezita să te lovească în plin, eliminându-te imediat din respectiva întrecere. Nici măcar opţiunea de a derula timpul înapoi, foarte folositoare în alte situaţii, nu mai poate fi folosită în acest caz, eliminarea fiind definitivă. Astfel, în loc să se creeze un sistem progresiv de îmbunătăţire a AI-ului, în care piloţii adverşi să devină din ce în ce mai buni de la un sezon la altul, GRID 2 se bazează pe acest prag subit, care, cel mai probabil, va impiedica o bună parte dintre jucători să ducă la bun sfârşit campania single player.

O altă relativă dezamăgire este modul în care este realizată progresia prin sezoanele WSR. Nu există un sistem economic propriu-zis, prin care jucătorii să poată câştiga fonduri din care să-şi upgradeze maşinile sau sa cumpere bolizi noi. În schimb, pe parcursul campaniei, Callahan va oferi automat anumite maşini, restul putând fi deblocate prin completarea unor probe de tip time attack. Cât despre upgrade-uri, acestea lipsesc cu desăvârşire. Ce-i drept, maşinile pot fi personalizate prin aplicarea de decal-uri, schimbarea culorilor, montarea unor jante noi etc., însă nu există niciun upgrade dedicat îmbunătăţirii performanţelor sau vreo modalitate în care setările bolizilor să poată fi ajustate. Culmea este că toate aceste opţiuni sunt prezente în multiplayer, însă despre această componentă a jocului vom discuta un pic mai târziu.

Pe lângă probele desfăşurate împotriva cluburilor de care aminteam mai devreme, cursele din WSR-ul propriu-zis şi time attack-urile prin intermediul cărora pot fi deblocate maşini noi, mai există şi o serie de event-uri promoţionale, care pot aduce fani suplimentari (de numărul de fani strânşi depinde deblocarea etapelor superioare ale WSR-ului). Cele mai interesante dintre acestea sunt endurance, în care câştigă pilotul care reuşeşte să străbată cea mai lungă distanţă într-un timp dat (trebuie doar să te plasezi cât mai rapid pe locul 1 şi să rămâi acolo până la expirarea timpului) şi overtake (un mini game foarte antrenant, în care trebuie depăşite cât mai multe camionete pe parcursul unui număr fix de ture de circuit).

Cât despre oferta de maşini, GRID 2 nu se poate compara cu giganţii pecum Gran Turismo, selecţia de vehicule fiind totuşi inspirată şi bine realizată. Ajută foarte mult şi sistemul de damage realizat de Codemasters, care, deşi implementat într-o manieră arcade (poţi câştiga curse şi cu pneuri lipsă), este deosebit de spectaculos din punct de vedere vizual. Şi în ceea ce priveşte controlul bolizilor lucrurile stau destul de bine, fiind evident totuşi accentul pus pe latura arcade a genului. De altfel, întreaga componentă single player este parcă prea simplistă comparativ cu ce întâlneam în primul Race Driver GRID.

În schimb, la nivel grafic, puţine lucruri îi pot fi reproşate jocului celor de la Codemasters: circuitele arată excelent şi sunt suficient de variate. Este îmbucurător faptul că britanicii nu s-au limitat la Japonia atunci când au hotărât să abordeze locaţii din Asia, unele dintre cele mai impresionante trasee din joc fiind străzile din Dubai sau circuitul nocturn Yas Marina din Abu Dhabi. Mai mult, GRID 2 este unul dintre cele mai bine optimizate titluri pe care am avut ocazia să le încerc în ultima vreme, jocul oferind un framerate fluent la rezoluţii respectabile şi un nivel de detalii avansat chiar şi pe sisteme modeste.

După cum aminteam mai devreme, componenta online din GRID 2 este o cu totul altă mâncare de peşte, cu un sistem de progresie complet diferit faţă de surata sa single player. Aici avem parte de obişnuitele câştigare de experienţă şi avansare în nivel, precum şi de răsplătirea performanţelor din curse cu bani care, mai apoi, pot fi investiţi în maşini noi sau upgrade-uri pentru cele deja existente. Ca minus, trebuie menţionat faptul că preset-urile de personalizare vizuală create în single player nu pot fi importate şi pentru maşinile din multiplayer, jucătorii fiind nevoiţi să le recreeze de la zero, în schimbul banilor câştigaţi.

De asemenea, pe parcursul testării, online-ul din GRID 2 s-a dovedit a fi cam pustiu, acest neajuns urmând a fi cel mai probabil corectat odată cu lansarea oficială a jocului. În schimb, nimeni nu vă opreşte să vă aruncaţi în curse split screen pe acelaşi sistem, includerea unui asemenea mod de joc chiar şi în versiunea de PC a lui GRID 2 fiind demnă de laudă.

Aş fi ipocrit să afirm că nu m-am distrat cu GRID 2, în ciuda problemelor şi limitărilor menţionate mai sus. Pe de altă parte, strict din punctul meu de vedere, nu mă aşteptam ca accentul arcade să fie atât de pronunţat. Lăsând însă la o parte preferinţele personale, GRID 2 rămâne un joc bun, oferit la un preţ surprinzător de accesibil pentru ţara noastră, şi probabil cea mai bună alegere din genul său, cel puţin până în această toamnă.