Wolfenstein Youngblood Review: nerecomandat fanilor

Wolfenstein II: The New Colossus a fost unul dintre cele mai “nebune” jocuri ale anului 2017, iar misiunea neîncetată a lui B.J. Blazkowicz de a stârpi nazişti şi de a elibera America a căpătat accente demne de Tarantino, acţiunea îmbinându-se cu umorul într-un mod extrem de satisfăcător. În aceste condiţii, în ciuda accentului pus pe abordarea co-op, mă aşteptam ca Wolfenstein Youngblood să nu se depărteze foarte mult de această formula.

Şi, din anumite puncte de vedere, aşteptările nu mi-au fost înşelate: debutul jocului continuă linia lui The New Colossus, prezetându-le pe noile protagoniste din Wolfenstein Youngblood – Jessie şi Soph Blazkowicz – două adolescente care se comportă conform vârstei, plecate în căutarea tatălui lor, dispărut în catacombele Parisului încă ocupat de Germania nazistă. Hazul de necaz iese din nou la suprafaţă, cele două eroine fiind puse în evidenţă într-o manieră umoristică, uşor ridicolă, care se potriveşte însă cu viziunea de până acum a celor de la Machine Games asupra seriei Wolfenstein.

La debutul jocului, poţi alege pe care dintre surorile Blazkowicz vrei să o interpretezi, această opţiune fiind una strict estetică, neexistând nicio diferenţă de gameplay între cele două protagoniste. Rolul celeilalte va fi luat fie de alt jucător, graţie modului cooperativ online, fie de AI, dacă optezi pentru o abordare strict single player. Şi, dacă ar fi să te iei după misiunea introductivă, Youngblood este fix ceea ce te-ai aştepta ca un joc Wolfenstein construit pentru co-op să fie. Acţiune pe pâine, creieri de nazişti zburaţi pe toţi pereţii, arene în care trebuie să te foloseşti de puterea de foc a ambelor personaje pentru a progresa, dar şi un boss care nu se dă bătut atât de uşor.

Din păcate, după această scurtă introducere, Wolfenstein Youngblood începe să se depărteze, într-un mod de-a dreptul deranjant, de formula pe care o aminteam la începutul acestei recenzii. Acest prim nivel liniar lasă locul unui Paris deschis, împărţit în sectoare, cu un HUB central de unde poţi prelua mai multe misiuni, unele principale, vitale pentru a progresa în cadrul poveştii, iar altele secundare, însă absolut necesare pentru a dobândi experienţa necesară avansării în nivel. Iar această progresie, care aduce şi deblocarea unor abilităţi suplimentare pentru cele două surori, este imperativă pentru a putea înfrunta cu succes inamicii din misiunile principale.

Şi, pentru a înrăutăţi lucrurile şi mai mult, inamicii comuni pe care îi întâlneşti la tot pasul în Parisul ocupat urcă în nivel odată cu jucătorul, doborârea acestora necesitând mult mai multe gloanţe bine plasate decât în trecut. Astfel, luptele viscerale din titlurile precedente ale seriei sunt înlocuite de schimburi de focuri plicticoase şi repetitive, nepotrivite seriei Wolfenstein. Dacă voiam să mă simt ca în Destiny sau The Division, nu alegeam sa joc un titlu Wolfenstein.

Mai mult, modul în care este structurat jocul propriu-zis este deficitar, obiectivele secundare neputând fi abordate decât pe rând, fiecare presupunând mai multe călătorii prin diferitele zone ale Parisului. Pe lângă timpii de încărcare şi faptul ca inamicii doborâţi prima dată îşi vor face din nou apariţia atunci când vizitezi a doua oară aceeaşi zonă, se ajunge şi la situaţii de-a dreptul frustrante. Cum ar fi îndeplinirea tuturor condiţiilor unei alte misiuni decât cea “activă” la momentul respectiv, fără a înregistra însă acel obiectiv drept dus la bun sfârşit. Evident, mai întâi trebuie să “rezolvi” misiunea deja selectată, apoi să o “activezi” pe cea de-a doua, să revii în locul pe care deja l-ai “curăţat” deja şi să repetiţi toţi paşii precedenţi. În timp ce toată populaţia nazistă a înviat din morţi şi s-a “adaptat” deja la nivelul personajului tău.

Ce-i drept, pe lângă experienţa necesară avansării în nivel, rezolvarea unor misiuni secundare duce la deblocarea unor căi de acces mai facile către misiunile principale, structurate oarecum precum dungeon-urile cu mai multe niveluri din seria Diablo. Cu alte cuvinte, până ajungi să înfrunţi boşii a căror doborâre duce povestea mai departe, trebuie să treci prin multiple niveluri repetitive în care să reduci la tăcere armate din ce în ce mai numeroase de nazişti. Pentru ca lucrurile să devină şi mai enervante, cele două surori, fie că jucaţi singur alături de AI, fie că aţi ales alternativa co-op, au la dispoziţie un număr limitat de “vieţi” comune, pierderea în totalitate a acestora ducând la reluarea nivelului în curs de la început. Iar progresul între aceste multiple niveluri ale “dungeon-ului” ce duc spre un boss este pierdut dacă, din varii motive, alegi să întrerupi sesiunea curentă a jocului.

Un element care merită menţionat este implicarea mai mult decât evidentă a celor de la Arkane Studios (Dishonored, Prey) în realizarea acestui joc, stilul de design al acestora fiind omniprezent: nivelurile din Wolfenstein Youngblood sunt pline de rute alternative şi dischete, care, odată decodate, ajută la descoperirea a numeroase arii secrete. Aceast imbold de a explora nu se potriveşte însă cu structura rigidă a misiunilor din joc şi ştirbeşte şi mai mult din intensitatea acţiunii, şi aşa afectată de natura sa ultrarepetitivă.

Un alt capitol la care implicarea celor de la Arkane Studios “sare în ochi” este reprezentat de stilul artistic folosit pentru a reda mediul înconjurător din acest joc. Într-un mod similar cu citadela Dunwall din Dishonored sau cu mai vechiul City 17 din Half-Life 2, Parisul din Youngblood etalează acelaşi tip de măreţie decăzută, caracteristic creaţiilor celor de la Arkane. Şi, chiar şi în lipsa promiselor efecte de ray tracing în timp real (ce vor fi implementate printr-un viitor update), la nivel grafic, Wolfenstein Youngblood arată foarte bine, optimizarea fiind de asemenea de calitate. Pe sistemul nostru de test, cu un procesor Core i7 6700, 16GB RAM şi o placă video GeForce RTX 2800Ti, framerate-ul nu a coborât niciodată sub 100fps (rata de refresh maximă a monitorului), cu toate detaliile împinse la maximum, rulând într-o rezoluţie ultrawide de 3440×1440.

În ciuda unei premise promiţătoare şi a unor protagoniste simpatice, potrivite universului din care fac parte, Wolfenstein Youngblood reuşeşte să devină mai degrabă antipatic fanilor seriei, abandonând reţeta viscerală din titlurile precedente în favoarea unei abordări frustrante, prelungite artificial şi lipsite de satisfacţie. Cu ferma convingere că progresia limitată de grinding nu ar fi trebuit să-şi facă niciodată apariţia într-un joc Wolfenstein, aşteptam cu nerăbdare atât întoarcerea lui B.J. Blazkowicz cât şi cea a producătorilor către valorile de bază ale acestei serii.