Wolfenstein The Old Blood Review: un expansion pack ca la carte

Formula propusă de studioul MachineGames pentru Wolfenstein: The New Order (acţiune old school, exclusiv single player, cu influenţe atât de la stăbunicii genului first person shooter, cât şi din partea unor clasici precum seria Half-Life) a funcţionat de minune, Bethesda trezindu-se astfel cu un titlu foarte bine primit, atât de presa de specialitate, cât şi de comunitatea de jucători.

Evident, în zilele noastre, orice urmă de succes comercial trebuie exploatată la maximum, apariţia unui pachet de conţinut suplimentar devenind astfel inevitabilă în cazul unui joc precum Wolfenstein: The New Order. Important este însă că, de această dată, Bethesda, pionierul DLC-urilor superficiale (mai ţineţi minte armura pentru cal din The Elder Scrolls IV: Oblivion?), a gândit de două ori înainte să se arunce ca proverbialul pui către şi mai proverbialele mucozităţi nazale.

Astfel, am ajuns să avem parte de Wolfenstein: The Old Blood, un expansion pack în adevăratul sens al cuvântului, aşa cum se realizau aceste add-on-uri pe vremuri: conţinut mult, consistent, în ton cu jocul iniţial, oferit la un preţ absolut decent (90 lei, în cazul nostru). Mai mult, pentru a vă bucura de cele 6-7 ore de gameplay nou din Wolfenstein: The Old Blood (deloc surprinzător, avem parte de o durata de joc mai mare decât în multe alte titluri cu pretenţii), nici măcar nu aveţi nevoie de un exemplar al jocului original The New Order.

The Old Blood are la bază filosofia vechilor expansion pack-uri şi în privinta modului în care este structurat, echipa producătoare de la MachineGames mergând pe ideea simplă de “arme, inamici şi niveluri noi”. Povestea, de această dată, este mult mai puţin dezvoltată decât în The New Order: suntem în anul 1946, iar naziştii sunt aproape de a câştiga cel de-al Doilea Război Mondial. Super-agentul B.J. Blazkowicz nu poate lăsa ca acest lucru să se întâmple, fiind infiltrat chiar în castelul Wolfenstein, în încercarea de a găsi un document secret, capabil să întoarca soarta războiului.

Momentele emoţionale şi personajele memorabile au trecut în plan secundar, accentul fiind pus de această dată pe acţiunea pură, în stilul clasic al first person shooterelor de odinioară. O alegere excelentă, dacă ar fi să ne întrebaţi pe noi, povestea din Wolfenstein: The Old Blood ocupând fix spaţiul acela necesar pentru da un context măcelului de nazişti şi nimic mai mult. După cum spuneam, acţiunea porneşte în castelul Wolfenstein, urmând ca, în a doua parte a acestui expansion, să facă tranziţia către orăşelul Wulfburg. Nivelurile, astfel, au fost create atât pentru încurajarea ideii de explorare, dar mai ales pentru a acomoda schimburile de focuri caracterstice seriei.

Cât despre noutăţile de gameplay, acestea sunt strâns legate de noile arme pe care  Blazkowicz le are la dispoziţie in The Old Blood, precum şi de inamicii pe care îi are de înfruntat. Chiar de la începutul expansion-ului facem conoştinţă cu nişte super-soldaţi, ale căror costume de armură sunt alimentate de la reţeaua electrică a castelului. Avem astfel de ales: fie întrerupem temporar sursa de electricitate şi îi putem elimina uşor folosind ţevile din dotare (o nouă armă melee), fie îi înfruntăm direct, încercând să ne dăm seama care este punctul lor slab.

Mai târziu, în joc, vom primit şi o armă clasică pentru shooterele de modă veche: double barreled sawed off shotgun-ul (puşca cu ţeava dublă, tăiată cu fierastraul), extrem de eficientă împotriva locuitorilor mai mult sau mai puţin vii din Wulfsburg. De asemenea, conceptul de explorare atentă este încurajat şi de includerea ţevilor de care aminteam mai devreme, ce pot fi folosite şi pentru a escalada (sau distruge) unii pereţi, permiţând astfel descoperirea de noi secrete.

Ca şi în The New Order, multiplayer-ul lipseşte cu desăvârşire din The Old Blood, ducerea la bun sfârşit a nivelurilor deblocând însă o serie de challenge-uri. Acestea oferă o anumită doză de rejucabilitate, obiectivul fiind obţinerea unui punctaj cât mai bun din confruntările cu seriile de inamici, folosind locaţii prestabilite din cadrul campaniei propriu-zise.

Astfel, dacă în ceea ce priveşte gameplay-ul efectiv prea puţine lucruri pot fi reproşate noului The Old Blood, trebuie să ne oprim nou, din păcate, asupra tehnologiei din spatele acestui joc. După cum am amintit şi în review-ul lui Wolfenstein: The New Order, motorul grafic id Tech 5 folosit de acest joc este complet depăşit, texture pop-in-ul şi artefactele de compresie fiind, din nou, prezente la tot pasul.

Din fericire însă, s-au făcut anumite progrese în ceea ce priveşte optimizarea: singura porţiune din joc care pune probleme în ceea ce priveşte framerate-ul este prologul, aşadar nu intraţi în panică dacă The Old Blood nu reuşeşte să susţină constant 60fps în respectiva zona. Odată cu tranziţia către primul capitol şi începerea acţiunii propriu-zise, lucrurile vor reveni la normal, fără probleme notabile de framerate (nu activaţi însă Vsync-ul din joc, păstraţi-l pe Adaptive sau Off).

Astfel, am reuşit să avem o experienţă fluentă şi plăcută de joc chiar şi pe un laptop de gaming învechit, cu hardware de acum 4 ani, Wolfenstein: The Old Blood rulând făăa probleme pe acest sistem folosind setările medii de calitate şi o rezoluţie de 1600×900.

Nu există niciun dubiu: Wolfenstein The Old Blood este un titlu demn de renumele seriei, ceva mai concentrat decât The New Order, cu un accent evident pus pe acţiune (în detrimentul sentimentalismului) şi cu un raport conţinut / preţ parcă de neimaginat pentru anul 2015. Sperăm că Bethesda va gestiona la fel de bine şi viitorul DOOM…