Tom Clancy’s The Division Review: hainele noi ale împăratului

În primul rând, trebuie să vă mărturisesc că grinding-ul în zadar, doar pentru obţinerea unui loot mai bun, nu se numără printre preferinţele personale în ceea ce priveşte jocurile video. Sunt genul de persoană care trece prin jocuri gen Diablo sau Destiny pentru a experimenta nivelurile, povestea şi gameplay-ul gândite de producători. Nu pentru a repeta la infinit aceleaşi şi aceleaşi faze, în speranţa că voi obţine echipamentul mai bun cu ajutorul căruia, aţi ghicit, continuă acest cerc vicios. Din fericire, oferta de jocuri video din ziua de azi este extrem de bogată, iar timpul meu (şi al multor altora, cred) poate fi distribuit într-un mod mai eficient, către titluri care pot oferi mai mult decât… repetitivitate.

Aceasta este filosofia după care m-am ghidat şi atunci când am realizat review-ul jocului care se apropie cel mai mult de ideea de bază din spatele lui Tom Clancy’s The Division. Este vorba despre Destiny, care, deşi a reuşit să ofere o experienţă coop demnă de laudă şi o formulă de joc relativ inedită în fazele sale incipiente, şi-a pierdut aproape tot farmecul pe parcurs, The Taken King (cel mai recent expansion) fiind o veritabilă jignire la adresa celor care îmi împărtăşesc viziunea asupra a ceea ce ar trebui să conteze într-un joc video.

Totuşi, acest articol ar trebui să fie dedicat lui Tom Clancy’s The Division. De ce atât de multă vorbărie despre Destiny şi deciziile de design care au stat (şi încă stau) în spatele jocului celor de la Bungie? Pentru că, vrem sau nu vrem, Ubisoft şi studioul lor Massive Entertainment s-au prezentat la „petrecere” cu întârziere, comparaţia cu Destiny, un titlu ce poate fi considerat totuşi deschizător de drumuri, fiind inevitabilă. Şi pentru că, oricât s-ar chinui unii să găsească argumente împotriva acestei afirmaţii, The Division şi Destiny fac parte din acelaşi gen – „shared world shooter”.

Ce-i drept, în campania de promovare a lui Tom Clancy’s The Division îşi mai făceau apariţia şi termeni precum RPG sau open world. Şi, într-adevăr, jocul celor de la Massive bifează aceste două „sarcini de lucru”, fără ca acestea însă sa joace un rol determinant în diferenţierea faţă de principalul contracandidat de la Activision. Să luăm, spre exemplu, componenta RPG din The Division, împărţită la rândul său în două categorii: dezvoltarea efectivă a personajului pe parcursul jocului şi partea motivaţională, povestea şi atmosfera care te împing să vrei să-ţi dezvolţi personajul, să joci mai departe.

În ciuda afirmaţiilor pompoase ale producătorilor, evoluţia personajului pe parcursul lui The Division nu este deloc ieşită din comun, fiind bazată pe aceleaşi variaţiuni prezente de când lumea în jocurile de tip action RPG. Cu alte cuvinte, nici personalizarea armelor, nici armele sau atributele câştigate de eroi nu fac cine ştie ce diferenţă faţă de concurenţă. Da, totul este funcţional şi asigură scheletul pe baza căruia este construit jocul. Să te baţi însă cu pumnul în piept că The Division este RPG, pe baza acestui sistem de evoluţie pâăa la urmă simplist, este totuşi un pic cam mult. Dacă creaţia celor de la Massive este RPG, atunci în ce gen ar putea fi încadrat un joc precum Baldur’s Gate?

Totuşi, când vine vorba de „cadrul” creat de Massive pentru The Division, lucrurile se schimbă în bine. Ba chiar comparat cu Destiny, radical în bine. Şi nu, nu mă refer la vorbele goale referitoare la „acţiunea open world”, The Division putea la fel de bine sa fie împărţit în sectoare, niveluri, cum mai vreţi să le spuneţi, cu perioade de loading între ele. S-ar fi jucat şi desfăşurat fix la fel. Mă refer însă la întregul „tablou” pus la punct de producători pentru a acompania mecanicile de joc, „carnea” de pe scheletul de care aminteam mai devreme.

Să pornim cu povestea. Ştie cineva despre ce este de fapt povestea din Destiny? Sau, mai bine zis, are cumva Destiny o poveste? Ei bine, spre comparaţie, The Division s-ar putea prezenta drept un veritabil câştigător al premiului Nobel pentru expunere narativă. Chiar dacă îngrădită oarecum de teoriile conspiraţioniste caracteristice scrierilor fără sare şi piper ale lui Tom Clancy, povestea din The Division există şi se face simţită mult mai mult decât în alte jocuri ce pun accentul pe componenta online. În acest joc există secvenţe cinematice, jurnale audio, înregistrări video, reproduceri holografice ale evenimentelor din trecut şi alte astfel de elemente care îţi răsplătesc, într-un mod semnificativ, progresia. Cu alte cuvinte, nu joci doar pentru nenorocitul ăla de loot.

Mai mult, graţie acestui „ambalaj frumos împachetat”, Tom Clancy’s The Division devine o opţiune demnă de luat în seamă şi pentru cei care nu agrează latura socială a acestui gen de jocuri. Destiny era salvat de componenta cooperativă, reţeta sa single player fiind de tristă amintire. În schimb, dacă doriţi, The Division poate fi abordat fără probleme şi ca un joc single player, singurul inconvenient în acest sens fiind necesitatea de a sta în permanenţă conectat la serverele Ubisoft. Ajută foarte mult şi indentitatea vizuală a misiunilor principale ale jocului, plasate în puncte cheie ale Manhattan-ului, suficient de diferite ca aspect pentru a da iluzia de diversitate. Adăugaţi câteva conversaţii radio, nişte colecţionabile localizate strategic şi începeţi să înţelegeţi cum The Division măcar încearcă să dea impresia că nu e doar un shooter extrem de repetitiv.

Şi pentru că tot am ajuns la mecanica de bază a jocului – shooting-ul -, trebuie să recunosc că nu mă aşteptam ca The Division să ofere mai mult decât funcţionalitatea de bază unui third person shooter. Din fericire, Massive s-a ocupat cum se cuvine de acest aspect: avem parte de un sistem de cover excelent implementat, cu posibilitatea de face tranziţia dintr-un punct de cover într-altul fără te expune (ceva similar întâlneam şi în Splinter Cell: Blacklist, un alt titlu realizat cu ajutorul licenţei Tom Clancy). Mărturisesc că, din acest punct de vedere, am fost extrem de încântat de cât de simplă a fost adaptarea la The Division. Rămâne doar problema unor inamici, care, în ciuda aspectului fizic (oarecum normal), sunt mult prea rezistenţi la mult prea multe gloanţe. Eh, înţeleg că, până la urmă, jocul trebuie să ofere şi nişte încurajări pentru a fi abordat în mod cooperativ, însă poate că acestea trebuiau să vină şi la nivel vizual şi nu doar sub forma unor cifre exagerate, mascate în spatele unor inamici cu aspect banal.

Revenind însă la mecanicile de bază, precum şi la comparaţia cu concurenţa din tabăra Activision: în timp ce Destiny a fost conceput drept un first person shooter pentru consolă (sarcina de care, la nivel primar, se achită cu brio), formula de cover based shooter third person din The Division funcţionează la fel de bine şi pe consolă, şi pe PC, şi pe controller, şi pe mouse şi tastatură. Şi nu este singurul loc în care Massive a gestionat într-o manieră corectă natura multiplatform a jocului: The Division este surprinzător de arătos din punct de vedere grafic, fie că vorbim de ediţiile pentru console (de altfel, toate imaginile ce acompaniază acest articol au fost capturate din versiunea pentru PlayStation 4 a jocului), fie că aducem în discuţie varianta pentru PC. Evident, cine are dare de mână, va putea profita de un framerate net superior pe PC, însă nici cei care preferă comoditatea consolelor nu vor fi dezamăgiţi: The Division este unul dintre cele mai „echilibrate” jocuri din acest punct de vedere.

Prin paragrafele anterioare s-au mai strecurat referinţe la componenta de multiplayer cooperativ caracteristică acestui gen de jocuri. Totuşi, aceasta este doar o faţă a monedei, cealaltă fiind reprezentată de multiplayer-ul competitiv, PvP-ul care condimentează, de cele mai multe ori, jocurile online. Ei bine, acesta mi se pare unul dintre capitolele la care The Division este inferior lui Destiny. În timp ce jocul celor de la Bungie oferă reţeta familiară pentru fanii shooterelor multiplayer, cu moduri de joc multiplayer dedicate precum Rumble, Skirmish, Control, Elimination etc., The Division se rezumă la Dark Zone. Este vorba despre zone în care jucătorii se pot ataca între ei, scopul fiind însă altul: doborârea unor inamici mult mai puternici, care oferă cel mai puternic echipament din joc. Din nou, ajungem la la ideea de loot doar de dragul de-a avea loot, concept pe care l-am respins încă din startul acestui articol.

Aşadar, dacă este să ne rezumăm la experienţa pe care Tom Clancy’s The Division o poate oferi până în momentul în care finalizezi şi ultima misiune din story, sunt de părere că jocul celor de la Massive Entertainment reprezintă o opţiune mai potrivită decât Destiny, elementele narative şi modul în care este „ambalat” jocul conferindu-i o identate ce lipseşte în tabară concurentă. Totuşi, la un moment dat, iluzia dispare şi The Division îşi arată faţa de shooter repetitiv, cu elemente superficiale de RPG, în care cuvintele de ordine rămân aceleaşi plictisitoare „grinding” şi „loot”.