Rise of The Triad Review: unde e shooter-ul de altădată?

Fără să mă ascund, recunosc că sunt un fan al first person shooterelor de modă veche, titluri precum Wolfenstein 3-D, DOOM, Duke Nukem 3D, Blood sau Quake marcându-mi începuturile de gamer. În aceste condiţii, am primit cu mult entuziasm vestea că Apogee Software şi Interceptor Entertainment aveau de gând să refacă Rise of The Triad, unul dintre cele mai influente şi importante astfel de jocuri ale anilor ’90.

Şi trebuie lăudat devotamentul celor de la Interceptor (echipa ce a încercat iniţial, fără succes, refacerea lui Duke Nukem 3D, un alt titlu clasic al genului) faţă de materialul original. Aproape fiecare element definitoriu al primului Rise of The Triad se regăseşte şi în remake-ul său modern, noul joc fiind împânzit de jump pad-uri, platforme zburătoare, niveluri labirintice, chei colorate şi sute de soldaţi pseudo-nazişti (pentru cine nu ştie, originalul Rise of The Triad fusese iniţial conceput drept o continuare a la fel de faimosului Wolfenstein 3-D).

Cu alte cuvinte, Rise of The Triad este un shooter cât se poate de old-school, fără pretenţii în legătură cu cine ştie ce poveste sau personaje memorabile. Şi, având în vedere stadiul în care a ajuns genul FPS în ultimii ani, această abordare nu este deloc rea. Totuşi, pe cât de bine intenţionaţi au fost producătorii, pe atât de evidentă este lipsa de experienţă a lor, trădată de unele decizii de design stângace şi de o pronunţată lipsă de finisare a noului Rise of The Triad.

Spre exemplu, la fel ca in jocul original, şi noul Rise of The Triad permite abordarea campaniei single player cu mai multe personaje, diferenţiate între ele de doi factori invers proporţionali: rezistenţa în luptă şi viteza de deplasare. Şi când spun viteză, ar trebui să subliniez cuvântul şi să-l scriu cu majuscule: chiar şi cel mai lent personaj din Rise of The Triad se mişcă incredibil de repede, mai rapid decât în orice shooter contemporan.

Astfel, să nu vă miraţi când, din cauza controlului mult prea rapid şi de multe ori imprecis, veţi rata câte o secvenţă de platforming (nivelurile pun un accent deosebit pe momentele de acest gen). Mai grav, dacă greşeala este fatală, pregătiţi-va sufleteşte să reluaţi nivelul respectiv de la capăt. De ce? Pentru că nivelurile din Rise of The Triad au la bază un număr ridicol de mic de checkpoint-uri, forţând jucătorii să reia secţiuni întregi dacă cumva comit o greşeală.

Mai mult, există capcane de-a dreptul tâmpite, pe care nu le poţi anticipa din prima încercare şi care forţează la reluarea nivelului de la ultimul checkpoint. Oricât de răbdător aş fi, genul acesta de design “şmecheresc” m-a făcut să abandonez campania din Rise of The Triad cam pe la jumătatea sa, cel puţin până producătorii se vor hotărî să implementeze un sistem adecvat de quick save/load (care nu ar fi trebuit să lipsească de la bun început dintr-un joc ce se doreşte a fi “de modă veche”).

O altă reminiscenţă din vechiul Rise of The Triad este modul în care sunt împărţite armele în două categorii: cele uşoare, bazate pe muniţie infinită (pistol şi miltralieră) şi cele grele, bazate pe tot felul de lansatoare de explozibili. În timp ce eroul controlat poate căra până la două pistoale şi o mitralieră, doar o armă grea poate fi folosită la un moment dat. Singura posibilitate de a schimba această armă este trecerea peste altă astfel de unealtă aducătoare de moarte, mişcare ce va rezulta în înlocuirea armei vechi cu cea nouă. Şi dacă în single player această limitare are o oarecare logică, în multiplayer lucrurile devin ridicole. Despre această componentă a jocului, un pic mai târziu însă.

Din fericire, armele au efectul scontat: valuri de foc sau explozii nimicitoare împrăştie maţele soldaţilor inamici pe toţi pereţii. Exact cum era de aşteptat de la un astfel de joc. La fel de previzibilă este şi inteligenţa artificială a acestor inamici, programată întocmai ca în anii ’90 (doar trag sau vin spre tine şi atacă).

Din fericire, în contextul unui joc precum Rise of The Triad, această abordare nu deranjează. Ce incomodează în schimb este design-ul vizual al acestor inamici, aceştia confundându-se de multe ori cu mediul înconjurător, depistarea unor adversari care atacă eroul nefiind tocmai facilă în unele situaţii. Astfel, apar noi morţi nedorite (şi nemeritate) şi, inevitabil, noi restart-uri forţate.

Lăsând la o parte „camuflarea” oponenţilor, Rise of The Triad are un aspect grafic decent, fără a reuşi însă să impresioneze la acest capitol. Îngrijorătoare este însă optimizarea jocului, bazat pe bătrânul Unreal Engine 3, cu un comportament care variază drastic de la computer la computer. Astfel, în timp ce noul Rise of The Triad a rulat mai mult decât satisfăcător pe anumite sisteme (dintre care şi un laptop), alte computere, perfect capabile să ruleze alte titluri motorizate de Unreal Engine 3, n-au reuşit să ofere o experienţă acceptabilă în acest joc, nici măcar pe cele mai scăzute setări de calitate.

Revenind la multiplayer, Rise of The Triad oferă o formulă care aminteşte de titlurile seriilor Quake şi Unreal Tournament: există trei hărţi pentru DeathMatch şi două pentru Capture the Flag, alături de un server browser şi posibilitatea de a juca online sau prin intermediul unei reţele locale. Din păcate, majoritatea serverelor online sunt private, iar cele publice sunt foarte aglomerate, stilul haotic al jocului făcându-l foarte greu de abordat de către începători. Astfel, dacă nu aveţi suficienţi prieteni cu ajutorul cărora să vă porniţi şi organizaţi propriul server, mai bine renunţaţi.

În concluzie, după cum spuneam, abordarea old-school a noului Rise of The Triad ar fi trebuit să fie o gură de aer proaspăt în contextul actual al shooterelor la persoana întâi. Din păcate, evidenta lipsă de experienţă a echipei producătoare a dus la apariţia unui joc insuficient gândit şi finisat, care, în starea actuală, nu poate fi recomandat nici fanilor înrăiţi ai genului. Poate producătorii se vor trezi şi vor corecta neajunsurile printr-un eventual update, caz în care şi noi am fi tentaţi să revenim asupra notei finale.