Firewall Zero Hour Review: evoluţia naturală a shooter-ului, în spaţiul virtual

Realitatea virtuală nu a revoluţionat (încă) modul în care experimentăm jocurile video, însă în ultima perioadă încep să se vadă mişcări în industrie, care încearcă să aducă această tehnologie în mâinile cât mai multor jucători. În curând se împlinesc doi ani de la lansarea oficială a headset-ului PlayStation VR şi se pare că abia acum această platformă şi-a găsit „killer app”-ul, adică jocul care ar putea justifica cumpărarea lui. Acesta se numeşte Firewall: Zero Hour şi este un shooter la persoana întâi de multiplayer, care în ciuda numelui neinspirat şi câtorva elemente mai puţin fericite, este un titlu pe care niciun gamer nu ar trebui să îl rateze.

Până acum, PlayStation VR a fost gazda unor jocuri mai puţin complexe, sau care abordau multiplayer-ul în moduri diferite. Firewall: Zero Hour nu este nici o demonstraţie a tehnologiei VR şi nici un spaţiu social în care jucătorii să converseze şi pe alocuri să joace mini-game-uri simpliste (asemeni Rec Room, de exemplu). Acesta este un shooter competitiv tactic, cu grafică „serioasă”, gameplay foarte bine pus la punct şi dedicat unui public matur.

Problema jocurilor pentru VR la persoana întâi a fost încă de la început legată de senzaţia de dezorientare produsă de mişcarea personajului într-un mediu 3D. Mulţi producători au ales să implementeze mişcare folosind gesturi, sau folosind teleportarea, însă studioul First Contact s-a încăpăţânat să ofere mişcare la 360 de grade jucătorilor, care să fie şi confortabilă. Şi fix asta a livrat.

Firewall: Zero Hour este de departe cel mai confortabil shooter la persoana întâi de pe PlayStation VR, combinaţia de deplasare lentă, tactică şi mişcări succinte ale camerei (plus un efect de întunecare a marginilor atunci când personajul aleargă) este excelent executată (aceste opţiuni de confort pot fi şi personalizate sau oprite, după bunul plac). Singurele momente în care un jucător ar putea simţi o mică senzaţie ciudată de scurtă durată ar fi atunci când coboară scări, însă în timp şi aceasta poate dispărea.

Controlul este constituit dintr-o combinaţie de butoane şi gesturi de mişcare, Firewall fiind unul dintre cele câteva titluri care sunt compatibile atât cu DualShock 4, controller-ul standard pentru PlayStation 4, cât şi cu PlayStation Aim, puşca din plastic care oferă toate butoanele standard, realizată exclusiv pentru PlayStation VR. Astfel, ai stick-ul stânga pentru mişcarea personajului, stick-ul dreapta pentru mişcarea secvenţială a câmpului vizual în stânga sau dreapta, trăgaciul pentru foc şi restul de butoane pentru a arunca grenade sau pentru a interacţiona cu elemente din jur. Nu există un buton de sărit, iar încărcarea se face prin apăsarea butonului „pătrat”, nu printr-un gest de mişcare.

În timp ce schema de control este una „standard”, ţintirea se face exclusiv prin mişcare, fie că folosim controller-ul DualShock, sau Aim Controller. Nu există o ţintă pe ecranul headset-ului, asemeni unui shooter obişnuit, ci va trebui să pui fizic controller-ul într-o poziţie prin care să poţi vedea prin cătare sau prin luneta ataşată armei. Dacă închizi un ochi vei vedea mai clar, la fel ca în realitate. Ţintitul unei arme în VR este o senzaţie unică, pe care nu o poţi experimenta în niciun alt titlu „obişnuit”, şi adaugă puncte multe la capitolul „imersiune”, transformând simpla ţintire a armei într-un efort fizic şi mental.

De altfel, HUD-ul este complet absent, singurul „meniu” afişat fiind pe mâna stângă, unde ai un ecran similar cu un smartphone, pe care poţi vedea harta şi unde apar reprezentate grafic zgomotele produse de inamici. Chiar dacă la început privitul în jos pentru hartă poate părea ciudat, în timp, acest gest intră în obişnuinţa oricărui jucător.

Jocul este relativ „subţire” atunci când vine vorba despre conţinut, acesta fiind concentrat aproape exclusiv pe componenta de multiplayer. De fapt, acesta este un titlu always-online, care nici nu funcţionează în lipsa unei conexiuni la internet. Desigur, nici nu există prea multe moduri „single player”. Există un tutorial foarte succint, care prezintă mai degrabă schema de control decât diversele mecanici de joc pe care le descoperi pe parcursul sesiunilor de multiplayer, şi un soi de training, în care poţi juca hărţile din multiplayer de unul singur împotriva unor boţi care vin în valuri. Acestea sunt însă de ajuns pentru a familiariza jucătorul în primul rând cu modul de control al unui shooter în VR şi apoi cu hărţile.

Câteva sesiuni single player vor deschide cu siguranţă apetitul pentru multiplayer, iar aici jocul livrează pe două fronturi: posibilitatea de antrenament alături de alţi trei jucători împotriva boţilor, fiind practic versiunea „co-op” a modului de antrenament solo, sau competitiv în format 4v4. Desigur, „crema” acestui titlu este în multiplayer şi asta îl face de fapt unul dintre jocurile pe care nu trebuie să le rataţi anul acesta.

La bază avem o premiză simplă şi nu tocmai originală. O echipă trebuie să protejeze un laptop, iar o altă echipă trebuie să ajungă la acesta pentru a extrage informaţiile de pe el. Seamănă puţin cu Rainbow Six: Siege, nu? Ei bine, asemănările nu se opresc aici. Jucătorul îşi poate alege înaintea meciurilor un „contractor”, personaj care beneficiază de o abilitate specială (un soi de perk-uri, precum rezistenţă mai mare la gloanţe, rezistenţă la explozii, diminuarea sunetului produs de paşi, etc.) şi un loadout dintre trei pre-definite şi mai multe personalizabile. Dar faptul că este asemănător cu Siege este şi unul dintre avantajele jocului, întrucât cei de la First Contact s-au putut concentra mai degrabă pe adaptarea acestui tip de gameplay în VR decât pe reinventarea shooter-ului militar.

Spre diferenţă de Rainbow Six, Firewall nu oferă un mediu destructibil şi nici posibilitatea de căţărare sau rapel, iar obiectivele sale nu sunt tocmai variate. În Firewall fie trebuie să protejezi laptop-ul, fie trebuie să îl capturezi. Iar dacă rămâi în acelaşi lobby pentru mai multe meciuri consecutive, întotdeauna vei alterna între echipa de „atacatori” şi echipa de „apărători”. Acesta este însă şi unul dintre dezavantajele jocului: faptul că fiecare meci durează maximum cinci minute şi nu există mai multe runde. Odată ce toţi membrii ai echipei de atacatori a fost eliminată, sau laptop-ul a fost hack-uit (chiar dacă toţi apărătorii sunt eliminaţi, laptop-ul tot trebuie capturat), meciul se termină şi toată lumea este adusă înapoi în lobby.

Iar lobby-ul va fi o zonă pe care o vezi destul de des în Firewall. Pe lângă faptul că matchmaking-ul nu este cel mai rapid din câte am văzut, probabil pentru că sunt doar trei milioane de utilizatori de PSVR faţă de cei 80 de milioane care au PlayStation 4, există un timp de răgaz de un minut între fiecare meci. Aici mai adăugăm şi loading-urile de 15-20 de secunde şi rezultă câteva minute bune între meciuri. Problema n-ar fi faptul că stai mult în lobby, ci faptul că nu ai mai nimic de făcut aici.

Da, poţi configura noi loadout-uri, dar opţiunile sunt oarecum limitate, în timp ce interacţiunea cu ceilalţi jucători se face prin voce, deci oricum nu ar conta dacă te-ai putea plimba prin lobby pentru a face altceva. Poate că nişte ţinte de împuşcat ar fi fost utile pentru a câştiga puţin antrenament în aceşti timpi morţi, dar din păcate nu putem decât să stăm şi să aşteptăm. Fiind vorba despre un joc VR, nici navigarea pe social media de pe telefon nu este o opţiune, fiind complicat de ridicat headset-ul şi căştile audio de fiecare dată.

Din fericire, odată ce ajungi în joc, uiţi complet de aceste probleme. Hărţile sunt plasate în zone destul de interesante, precum o ambasadă, un buncăr nuclear, sediul unei companii de social media, o vilă, un hotel, un port, sau pe alei înguste, locaţii pe care le-am mai văzut în alte jocuri în trecut, însă niciodată atât de „personal”. Design-ul hărţilor este foarte bine pus la punct, fiecare cameră oferind mai multe puncte de intrare şi destule opţiuni tactice prin elemente de decor după care te poţi ascunde sau pe care le poţi folosi pentru a monta echipament (mine, etc.). Sunetul din fiecare nivel este realizat excelent, iar design-ul şi efectele vizuale te pot convinge că acestea sunt clădiri reale, nu obligatoriu niveluri dintr-un joc video.

Chiar dacă PlayStation VR nu are o rezoluţie foarte înaltă, iar PlayStation 4 şi chiar PlayStation 4 Pro sunt limitate în putere faţă de un PC de gaming performant, Firewall oferă o experienţă convingătoare pe tot parcursul jocului. Important este ca headset-ul şi controller-ul să fie bine calibrate, pentru a evita problemele de tracking sau imagini înceţoşate. Desigur, limitarea hardware îşi spune cuvântul în anumite momente. Chiar şi pe un PS4 Pro, care oferă o calitate vizuală superioară consolei standard, la distanţă mare este cam greu de ţintit din cauza rezoluţei. Din fericire, şi inamicii au un dezavantaj similar. Totuşi, faptul că hărţile sunt plasate în principal în zone de interior, limitează posibilitatea de lupte de la distanţe prea mari. Chiar şi în hărţile mai vaste, vizibilitatea este redusă prin design (containere, ziduri, etc.).

Toate elementele pe care le-am amintit anterior, precum grafica şi controlul sunt realizate special pentru a te transpune în lumea jocului, însă cel mai important este ca acesta să ofere un gameplay satisfăcător, iar din acest punct de vedere Firewall este excelent. Atunci când ratezi un foc, ştii că nu este vina jocului, ci vina ta, pentru că nu ai fost destul de rapid sau nu ai ţintit destul de bine.

Dacă vrei să te ascunzi în spatele unei cutii sau al unui perete, trebuie să ai grijă să ţii arma într-o poziţie care să nu te dea de gol. Dacă fugi într-o direcţie şi tragi cu arma în spate cu o singură mână, nu vei putea să încarci dacă rămâi fără gloanţe, întrucât mâna cealaltă nu poate ajunge la armă pentru a schimba încărcătorul. Vrei să stabilizezi arma pentru a scăpa de recul? O poţi propti de orice element din decor. Nu vrei să te expui la focul inamic? Ridică arma peste zid sau după colţ şi trage în speranţa că vei lovi ceva. De altfel, acesta este probabil primul shooter de multiplayer în care focul de acoperire chiar funcţionează, fiind greu să vezi de unde se trage, dacă focul inamic este continuu şi precis asupra poziţiei tale. Mai trebuie să menţionez că te poţi apleca fizic pentru a privi după colţ?

Şi toate acestea devin şi mai importante atunci când trebuie îţi coordonezi fiecare mişcare şi să comunici tot ce se întâmplă cu alţi trei jucători. Headset-ul PS VR are microfon integrat, deci cam toată lumea vorbeşte în timpul jocului. Cooperarea este foarte importantă, chiar şi după ce membri ai echipei încep să fie eliminaţi. Aceştia pot folosi camerele de supraveghere din niveluri pentru a oferi informaţii despre poziţiile inamicilor sau despre capcanele pe care aceştia le-au presărat pe calea spre obiectiv. Este creată astfel o dinamică interesantă, în care echipa care comunică cel mai eficient poate dobândi un avantaj imens faţă de adversari, în ciuda abilităţilor mai bune de ţintire.

Şi dacă tot vorbeam anterior de echipament şi capcane, jocul oferă cam tot ceea ce ne-am aştepta la acest capitol. Arsenalul este compus din mai multe modele de arme de asalt, puşti cu cartuşe (shotgun), pistoale şi pistoale mitralieră (SMG). Acestea sunt standard, de tipul M16, AK47, MP5, SPAS-12, etc., dar nu folosesc numele originale pentru a evita plata licenţelor. Există şi ataşamente de tipul lunetă holografică, amortizor, încărcător cu mai multe gloanţe, lucruri care par a fi mai degrabă upgrade-uri decât elemente de personalizare (fapt care oferă un avantaj celor care joacă mai mult, vizibil în meciuri împotriva jucătorilor de nivel superior).

La capitolul echipament extra avem grenade explozibile şi mine de proximitate, grenade orbitoare (flashbang) şi cu fum, cu menţiunea că dacă un jucător este ucis printr-o explozie, acesta este eliminat complet. În mod normal, o eliminare doar pune personajul într-o stare „downed” şi poate fi ridicat de un coechipier prin apropiere şi apăsarea butonului X (use), fie prin utilizarea unui gadget ce poate fi deblocat mai târziu în cadrul progresiei: un pistol de „revive”.

Totul sună interesant, însă va trebui să jucaţi mult timp pentru a debloca măcar jumătate dintre acestea. În general, progresia în nivel este lentă, fiind necesare multe meciuri câştigate pentru a urca cu câte un pas pe scara de progresie, în timp ce moneda virtuală „crypto”, folosită pentru deblocarea fiecărei arme, gadget sau ataşament, se strânge foarte greu. E practic un proces de „grinding”, însă nu te vei simţi prea mult în dezavantaj, întrucât cele trei loadout-uri default (Assault, Defender şi CQB) sunt bine balansate şi oferă câte ceva din fiecare: o armă de asalt, un SMG sau un shotgun, acesta din urmă putând elimina oponentul dintr-un singur foc bine plasat. Pe deasupra, există şi un lăcaş separat pentru skill-urile contractorilor, care de asemenea se deblochează folosind monedele crypto.

Ecranele de încărcare şi timpul de aşteptare în lobby ar putea fi trecute cu vederea, iar grind-ul pentru bănuţi este cumva plăcut, întrucât implică jucatul de meciuri de multiplayer. Din păcate, faptul că avem de a face cu conexiuni peer-to-peer pentru meciurile online nu este tocmai ceva uşor ignorat. Dacă jucătorul desemnat „server” iese, toţi ceilalţi participanţi la meci sunt automat deconectaţi, chiar dacă acest lucru se întâmplă în lobby, aducând de la sine două loading-uri: unul pentru întoarcerea în meniu şi unul pentru revenirea în lobby. Sigur există o soluţie mai elegantă, chiar şi fără adoptarea unui sistem cu servere dedicate, jocuri precum Call of Duty: Modern Warfare 2 introducând migrarea serverelor în regim peer-to-peer încă de acum nouă ani. Apoi intră în discuţie lipsa modurilor de joc. Cei de la First Contact au promis suport post-lansare pentru joc, însă momentan nu au oferit conţinut nou şi nici nu au început să repare din problemele semnalate de jucători. Chiar dacă nu ar implementa un nou mod de joc de tip Team Deathmatch sau Free for All, măcar un sistem de runde pentru meciuri ar putea fi apreciat, un soi de 2 din 3, în care fiecare echipă atacă măcar o dată, cea de-a treia rundă fiind cea decisivă, în cazul unui scor egal după două runde.

Într-adevăr, VR-ul poate fi obositor în sesiuni lungi, însă rundele de maximum 5 minute rareori ţin până la finalul cronometrului. De multe ori, o rundă se poate termina în mai puţin de 2 minute, în cazul în care una dintre echipe este eliminată rapid. Astfel, în acea situaţie, poţi aştepta mai mult în lobby pentru matchmaking decât joci efectiv. Din fericire, după fiecare meci, lobby-ul şi echipele rămân intacte, deci, dacă nu iese nimeni, rămâne doar numărătoarea inversă de un minut între runde. O durată alocată de 10-15 minute pentru un singur meci nu ar fi greu de suportat de către jucători, mai ales când luăm în considerare că avem de a face cu unul dintre cele mai confortabile jocuri disponibile pe PlayStation VR.

Sunt multe titluri compatibile cu PlayStation VR, însă puţine conferă senzaţia unei experienţe atât de bine închegate precum Firewall: Zero Hour. Acesta este primul shooter cu adevărat competitiv pentru realitate virtuală şi ar trebui să fie pe lista tuturor celor care au sau îşi doresc o cască VR pentru PlayStation 4. Nu este nici cel mai original shooter de până acum şi nici nu oferă prea multă variaţie în gameplay, însă ceea ce a inclus studioul First Contact în acest pachet este foarte bine pus la punct, chiar dacă există loc mult de îmbunătăţiri. Recomandăm cu căldură Firewall, neapărat alături de controller-ul PlayStation Aim, elementul care transformă experienţa de joc într-una cu adevărat memorabilă.

– Joc furnizat pentru review de Sony Interactive Entertainment Europe –