Destiny 2 Review: un pas înainte, doi paşi înapoi

Primul Destiny a fost un fel de sabie cu două tăişuri: pe de-o parte, lipsa de context narativ, banalitatea şi caracterul repetitiv al gameplay-ului m-au făcut să renunţ destul de rapid la joc; pe de altă parte, am apreciat experienţa cooperativă din Destiny, acesta fiind singurul motiv pentru care am parcurs şi primele trei pachete expansion, inclusiv The Taken King. Sătul de acelaşi şi acelaşi lucru, am decis să sar peste ultimul expansion (Rise of Iron), în favoarea unui eventual Destiny 2, conceput pentru a corecta neajunsurile primului titlu din serie.

Totuşi, timpul nu aşteaptă pe nimeni, iar responsabilităţile unei persoane cresc direct proporţional cu vârsta acesteia. Astfel, trei ani mai târziu de la apariţia primului Destiny, m-am văzut nevoit să-mi împart puţinul timp liber rămas între proaspăt lansatul Destiny 2 şi alte activităţi (oarecum) caracteristice vieţii de adult. În concluzie, încă de când Activision Blizzard ne-a pus la dispoziţie codul de review pentru Destiny 2, mi-am propus să mă rezum, în acest al doilea titlu al seriei, doar la parcurgerea poveştii (da, de data asta jocul are o poveste!) în mod cooperativ (singura activitate multiplayer care, după umila-mi părere iniţială, ar fi meritat timpul investit). Evident, aşa cum se întâmplă de obicei, socoteala de acasă nu prea s-a potrivit cu cea din târg.

Să o luăm însă cu începutul: cei de la Bungie au luat la cunoştinţă plângerile fanilor, adăugând un fir narativ în Destiny 2, punctat pe parcursul campaniei de secvenţe cinematice, realizate la un nivel satisfăcător. Ceea ce pot spune însă este că imaginea pe care mi-o creasem singur în privinţa universului Destiny (după ce am citit comunicatul de presă iniţial, prin intermediul căruia fusese anunţat primul joc din serie) nu are nimic de-a face cu viziunea celor de la Bungie, care mi se pare de-a dreptul… puerilă. Pe scurt, un invadator nemilos cucereşte ultimul oraş de pe Pământ, capturează The Traveler (o entitate misterioasă ce şi-a oferit susţinerea către omenire) şi elimină aproape toţi gardienii (aleşi ai Traveler-ului, un soi de soldaţi nemuritori, protectorii ai umanităţii). Totuşi, personajul întruchipat de jucător nu moare, îşi regăseşte puterea conferită de Traveler şi, într-un final glorios, eliberează planeta de jugul invadatorilor. Trecând peste frânturile de logică (de ce doar acest gardian îşi redobândeşte lumina conferită de Traveler?), caracterul precar al personajelor principale stirbeşte mult din credibilitatea naraţiunii celor de la Bungie.

Pur şi simplu nu pot lua în serios o invazie a cărui principal artizan e un soi de broscoi în armura albă, mai degrabă bun de cocoloşit decât ameninţător, iar cei trei gardieni supremi, de deciziile cărora atârnă soarta omenirii, aleg să se ascundă în colţuri obscure ale sistemului solar, plângându-şi de milă. Nu pot să nu amintesc şi unele personaje secundare, ale căror abordări deloc serioase, ba chiar cu accent pus pe umorul forţat, pur şi simplu nu se potrivesc cu situaţia destul de gravă pe care povestea jocului şi-a propus să o relateze. Sigur, un zâmbet capabil să descreţească frunţile nu strică, însă există o graniţă între umorul bine dozat (şi folosit atunci când trebuie) şi căderea în penibil, iar Desiny 2 o trece de mai multe ori decât ar fi cazul.

Lăsând la o parte calitatea firului narativ, parcurgerea acestuia s-a dovedit a fi o sarcină un pic mai complicată decât am anticipat iniţial. Şi nu din motive care să aibă prea multă logică. Având în vedere că primul Destiny a fost un joc care şi-a clădit reputaţia în primul rând pe baza experienţei cooperative, nu înţeleg de ce în Destiny 2 am fost forţat să parcurg anumite momente ale campaniei exclusiv în mod single player. Formula banală de gameplay, în care aproape orice situaţie din joc se rezumă la eliminarea câtorva valuri de inamici, pur şi simplu suferă şi mai tare atunci când eşti forţat să joci singur.

De asemenea, probabil un pic îngrijoraţi de dimensiunile nu atât de apreciabile ale campaniei din Destiny 2, producătorii au hotărât să introducă câteva „praguri” în cadrul acesteia, forţând jucătorii să aibă un anumit nivel pentru a putea progresa în poveste. Astfel, chit că vrei sau nu, eşti forţat să abordezi activităţile secundare din joc pentru a strânge suficientă experienţă. Ceea ce, în ciuda timpului irosit, nu a fost chiar cea mai rea idee, scoţând în evidenţă un capitol la care Destiny 2 îi este net superior predecesorului: „ambalajul” în care sunt prezentate aceste aventuri opţionale. Am stabilit deja că gameplay-ul se rezumă la eliminarea pe bandă rulantă a hoardelor de inamici, aceste activităţi suplimentare bucurându-se acum de propriile mini-poveşti în cadrul naraţiunii principale, redate prin discuţii radio sau obiective ceva mai variate ce trebuie îndeplinite. Deşi nu pare mare lucru la prima vedere, această abordare distrage atenţia de la ceea ce se întâmplă cu adevărat: grinding-ul mai mult sau mai puţin util, întreprins doar pentru a depăşi o limită artificială impusă de producători.

Şi acest concept menit să pună beţe-n roatele jucătorilor care vor să parcurgă campania cât mai repede este prezent şi în alte porţiuni ale jocului… Tineţi minte vehiculele cu ajutorul cărora vă puteaţi deplasa mai rapid la suprafaţa planetelor din primul Destiny? Ei bine, în Destiny 2, nu veţi avea acces la ele decât după ce terminaţi povestea, fiind nevoiţi să luaţi la picior mediile de joc sterile şi de multe ori prea goale pentru a ajunge la următorul obiectiv. De ce? Pentru a petrece cât mai mult timp posibil în joc.

Un alt incovenient, pe care personal îl percep ca o dovadă a lipsei de respect la adresa cumpărătorilor jocului, este modul în care Bungie tratează perioadele de mentenanţă, în care serverele Destiny 2 sunt offline. Aminteam mai devreme că, odată cu înaintarea in vârstă, responsabilităţile cresc, iar timpul liber devine din ce in ce mai puţin. În aceste condiţii, mi se pare de prost gust să-ţi programezi perioadele de mentenanţă fix pe timp de seară, în intervalul în care cineva care a muncit toată ziua poate ar vrea să se destindă cu jocul tău. Şi mai deranjant este să nu respecţi ora la care ai anunţat că perioada de mentenanţă urmează să se sfârşească: oamenii care au plătit un preţ apreciabil pentru acest joc ar vrea să se bucure de el în timpul lor liber şi nu doar atunci când doresc cei de la Bungie…

În ceea ce priveşte jocul propriu-zis, în ciuda aparenţelor, nu multe s-au schimbat faţă de primul Destiny. Împărţirea armelor pe categorii a fost regândită, fiind introdus un slot special dedicat armelor energetice, foarte eficiente atunci când vine vorba de înfruntarea inamicilor ce beneficiază de scut suplimentar. În rest, avem parte de acelaşi grinding mai mult sau mai puţin repetitiv pentru acelaşi loot mai mult sau mai puţin util. Şi când spun „acelaşi”, nu exagerez: în ciuda locaţiilor noi (însă tot din cadrul sistemului nostru solar), reîntâlnim aceleaşi rase de extratereştri deja utilizate de mult prea multe ori de primul Destiny şi expansion-urile acestuia: Fallen, Vex şi Cabal cu aceleaşi tipuri de inamici. Mai mult, chiar şi „reciclaţii” Taken din The Taken King îşi fac din nou apariţia în Destiny 2, în cazul în care doreaţi aceiaşi oponenţi cu un skin schimbat.

Probabil pentru a adăuga o anumită doză de varietate misiunilor din Destiny 2, designerii celor de la Bungie au introdus şi unele momente de repaus între clasicele schimburi de focuri first person. Unele dintre acestea sunt bine venite şi rup monotonia obişnuită a jocului: porţiuni sau capitole întregi în care conduci vehicule de genul tancurilor, care amintesc veteranilor de vechile jocuri Halo (realizate tot de Bungie), sau în care ai la dispoziţie o super-armă pe care o manevrezi în regim third person. Altele sunt complet neinspirate, cum ar fi „ideea măreaţă” de a introduce numeroase secvenţe de platforming first person.

Alte decizii greu de înţeles sunt legate de modul în care este livrat conţintul avansat al jocului, sau, în unele cazuri, nu mai este livrat deloc. Spre exemplu, Strike-urile, misiunile cooperative care puneau cu adevărat la lucru fireteam-urile formate din trei prieteni, se deblochează relativ târziu în cadrul poveştii şi nu mai pot fi abordate individual, în ordinea dorită de jucători. În schimb, eşti forţat să le joci într-un playlist, fără a şti exact ce misiune urmează să înceapă… Mai mult, nivelurile de dificultate din primul Destiny au dispărut, oferind zero motivaţie să reiei misiunile din campanie sau aventurile odată ce le-ai parcurs prima oară.

Bineînţeles, suporterii acestui tip de gameplay bazat pe grinding ar putea spune că nu e nevoie de vreo răsplată suplimentară, loot-ul dobândit fiind suficient a te motiva să continui să joci, chiar şi după ce ai dus la bun sfârşit tot conţinutul individual din joc. Pentru a te lăuda în faţa oponenţilor din Crucible (multiplayer-ul competitiv din joc) cu armele şi echipamentul tău. Sau cu aspectul acestora. Aspect, pe care dacă vrei să-l personalizezi, trebuie să utilizezi o serie de shaderi de unică folosinţă, pe care fie îi poţi câştiga în gameplay, fie îi poţi achiziţiona cu bani reali. Personal, această componentă a jocului nu mă interesează câtuşi de puţin, însă acest gen de microtranzacţii pot fi considerate drept o nouă jignire adusă de producători celor care au investit timp şi bani în acest joc.

În ceea ce priveşte prezentarea, Destiny 2 reuşeşte să arate o idee mai bine decât predecesorul său, diferenţele nefiind însă uriaşe. Grafica, per total, este de calitate, iar jocul rulează fluent cu 30 de cadre pe secundă, în rezoluţia pseudo-4K de care este capabilă o consolă PlayStation 4 Pro. Sincer, nu ştiu dacă trecerea la un framerate de 60 de cadre pe secundă promisă pentru versiunea de PC a jocului va avea efectul scontat, Destiny 2 fiind gândit pentru 30fps, cu mişcări relativ greoaie ale personajelor şi inamicilor, problemele majore ale jocului nefiind nici pe departe legate de framerate. Partea audio este, la rândul său, decentă, remarcate fiind muzica, dar şi prestaţiile vocale ale unora dintre actori (cum ar fi Nathan Fillion), care încearcă, pe cât posibil, să salveze scenariul lipsit de consistenţă.

La final, putem spune că Destiny 2 nu se depărtează prea mult de precursorul său, în ciuda evidentului accent pus pe poveste. Aceasta, din păcate, nu se ridică nici pe departe la nivelul la care ne-am fi aşteptat, iar acest neajuns, cumulat cu alte decizii stângace ale producătorilor, ne împiedică să recomandăm jocul în forma sa actuală. Aşadar, sugestia noastră, înainte de a vă aventura în Destiny 2, este să aşteptaţi câteva update-uri de conţinut şi design şi, de ce nu, o reducere semnificativă de preţ.