Crysis 2 – cronica unei continuări previzibile?

Crysis şi expansion-ul său Crysis Warhead sunt poate
ultimii reprezentanţi de seamă a ceea ce înseamnau, până acum
câţiva ani, adevăratele jocuri de PC. Asemenea creaţiilor unor
giganţi precum id Software sau Epic Games, jocurile celor de la
Crytek nu s-au făcut remarcate doar prin gameplay, punând
serios umărul şi la revoluţionarea domeniului tehnologic:
Crysis este în continuare considerat „etalonul grafic” atunci când
vine vorba de jocuri video destinate calculatorului
personal.

În aceste condiţii, aşteptările pe care sequel-ul le-a
creat în jurul său era imense, publicul amator de Crysis fiind mai
degrabă interesat de noile tehnologii pe care cel de-al doilea
titlu al seriei urma să le introducă, decât de desfăşurarea jocului
în sine. Şi totuşi, spre stupefacţia fanilor primului joc (despre
care s-ar putea spune că sunt mai interesaţi de benchmark-uri decât
de gameplay-ul propriu-zis), Crysis 2 cu greu poate fi
considerat o continuare în adevăratul sens al
cuvântului.

În primul rând, în afara unui singur personaj (a cărui
contribuţie la firul epic este cel mult neglijabilă), povestea din
Crysis 2 nu mai are aproape nimic de-a face cu apariţia
suprinzătoare a extretereştrilor din primul titlu al seriei. Sigur,
factorul ameninţării unor creaturi nonterestre a rămas
constant, însă mai nimic nu se leagă între primul Crysis
şi al doilea. Astfel, în timp ce alienii din insulele Lingshan
aveau un aspect şi comportament asemănătoare cu cel al insectelor,
aceeaşi rasă extraterestră revine acum în mijlocul New
York-ului (unde se presupune că ar fi trăit sub pământ de
mai bine de un secol), ameninţând întregul continent nord american
cu un virus biologic răspândit printr-un soi de spori.

Extratereştrii din Crysis 1 aveau un aspect organic şi nu
puteau supravieţui decât la temperaturi foarte scăzute (pentru cine
îşi mai aduce aminte sfârşitul acestui joc), în timp ce arătările
din Crysis 2 au la bază o combinaţie organico-mecanică
(care aduce aminte mai mult de stroggii din Quake II şi 4)
şi nu se arată mai deloc deranjaţi de soarele new-yorkez. Colac
peste pupăză, în mijlocul conflictului dintre armată, această rasă
extraterestră şi o grupare militară privată, apare şi eroul
jocului, un pămpălau dotat cu clasicul Nano Suit, incapabil să ia
vreo decizie de unul singur. Întregul fir epic este plin de
clişee, de personaje care mai de care mai dubioase, care te
îndeamnă către obiective confuze, personajul central din Crysis 2
fiind probabil cel mai naiv erou din istoria jocurilor
video.

Totuşi, dacă la capitolele continuitate şi poveste Crysis 2
nu pare a fi gândit mai deloc, gameplay-ul reuşeşte, în
pofida anumitor limitari, să rafineze reţeta primului joc al
seriei. În ciuda impresiei iniţiale, nici primul Crysis nu
a fost niciodată un joc open-world, imensitatea nivelurilor
permiţând însă jucătorilor să abordeze misiunile în felurite
modalităţi. Acest aspect a rămas neschimbat în Crysis 2, chiar dacă
vastitatea junglelor asiatice a fost înlocuită de relativa
claustrofobie a străzilor din New York. Totuşi, Crysis 2 reuşeşte
să diferenţieze mai clar momentele de „explorare” de cele de luptă
şi împuşcături, în acestea din urmă jucătorilor fiindu-le
puse din nou la dispoziţie multiple modalităţi de a aborda
situaţiile. La acest lucru contribuie şi modul în care au
fost regândite puterile costumului, nemaifiind nevoie de apelarea
meniului radial din care se activau acestea în primul joc al
seriei. Acum când apeşi butonul de sprint, se activează automat
Speed-ul, iar când ai nevoie să sari la înăţimi mai mari, tot ce
trebuie să faci este sa ţii apăsat Space pentru a activa şi
dezactiva automat Strength-ul. Singurele puteri clasice ale căror
efecte pot fi pornite şi oprite la dorinţa jucătorului au rămas
Armor (activabil cu ajutorul tastei Q) şi Stealth (E).

Acestea vor fi cei mai buni prieteni ai purtătorului de
Nano Suit pe întreg parcursul jocului, de folosirea lor eficientă
depinzând progresul în campanie. Pe lângă acestea, au fost
introduce şi o serie de abilităţi ale vizorului costumului, care,
la cerere, poate marca pe HUD locaţiile unde se poate găsi muniţie
suplimentară sau poate activa Nano Vision, un soi de night vision
combinat cu un detector al surselor de căldură. Toate
aceste abilităţi ale costumului pot fi îmbunătăţite cu ajutorul
unui sistem asemănător cu cel care ţine de personalizarea armei,
prin intermediul sporilor culeşi de la extratereştrii
doborâţi.

Selecţia de arme este restrânsă, din păcate, doar la armele
umane, îndeajuns de variate însă pentru a putea satisface gusturile
oricărui amator de astfel de jocuri. Îmbucurător este faptul că
jucătorul nu este limitat la doar cele două arme obişnuite
în shooterele moderne, acesta putând căra şi diferite
feluri de explozibili (grenade sau C4), precum şi arme grele precum
un lansator de rachete. De asemenea, presărate prin niveluri mai
pot fi găsite şi o serie de arme fixe, foarte puternice, care, la
nevoie, pot fi cărate. Aici jocul se aseamănă foarte mult cu
Killzone 3, existând chiar şi o armă similara W.A.S.P.-ului din
jocul celor de la Guerilla Games. Tot din seria Killzone a
fost împrumutat şi sistemul de cover first person, folosit şi de
Crysis 2.

Dacă modificările aduse componentei single player sunt în
mare parte bine venite, multiplayer-ul din Crysis 2 nu face altceva
decât să recurgă la deja fumata reţetă Call of Duty, cu
progresie bazată pe acumularea de puncte de experienţă.
Obişnuitele abilităţi deblocabile sunt înlocuite însă de puteri
suplimentare pentru Nano Suit, cu care toţi participanţii la o
confruntare online sunt dotaţi din oficiu. Acestea, de cele mai
multe ori, debalansează un joc şi aşa firav,
sesiunile multiplayer din Crysis 2 fiind pline de camperi care
profită de invizibilitatea oferită de costum. De asemenea, nici
serverele multiplayer puse la dispoziţie de GameSpy nu sunt
foarte stabile, întregind impresia unui multiplayer
realizat „ca să fie”.

Ajungând la capitolul grafic, Crysis 2 are punctele sale
forte, precum şi slăbiciunile sale. În funcţie de ce tip de jucător
eşti, unele vor prima în detrimentul celorlalte. În primul rând,
CryEngine 3, motorul grafic care stă la baza jocului, a
fost de această dată gândit şi pentru console, limitările
impuse de hardware-ul învechit al acestora făcându-se simţite. După
cum spuneam, nivelurile sunt mult mai restrânse decât
junglele din primul Crysis, iar rezoluţia scăzută a unor texturi
iese imediat în evidenţă.

Nu în ultimul rând, continuarea pionierului grafic numit
Crysis nu foloşeşte decât DirectX 9, suportul pentru
efectele realizabile prin intermediul versiunilor mai noi ale
API-ului Microsoft urmând a fi implementat într-un update
viitor. Asta nu înseamnă însă că jocul nu arată bine.
Dimpotrivă, arată excelent, dacă eşti dispus să
treci cu vederea neajunsurile amintite mai devreme. Poate mai
important, de această dată jocul merge excelent, un
computer care întâmpina probleme în a rula primul Crysis pe setări
medium/high descucându-se mai mult decât onorabil în Crysis
2, cu detaliile grafice împinse la maximum. Din păcate,
meniul rezervat acestora este puţin spus sărăcăcios, Crytek
prioritizând de această dată jocul propriu-zis în defavoarea unei
eventuale demonstraţii tehnologice.

Deşi prefer oricând un joc arătos, fluent şi bine
optimizat (în detrimentul unui slideshow impresionant la
nivel vizual), nu se poate trece atât de uşor peste
inconsistenţele firului narativ din Crysis 2 şi
nici peste multiplayer-ul său dezvoltat în
grabă.

Pe o scară de la 1 la 10, Crysis 2 este un joc de
7.5