Call of Juarez: The Cartel Review: cum nu ar trebui realizată o continuare

Când vine vorba de Vestul Salbatic în materie de jocuri video,
unul dintre puţinele titluri care îmi vin în minte este
Call of Juarez. Primul joc al seriei spunea
povestea lui Billy, un tânăr ai cărui părinţi sunt ucişi de un grup
de bandiţi. Părintele Ray, fratele tatălui vitreg al lui Billy,
pleacă în căutarea tânărului, convins fiind că acesta şi-a omorât
propria familie. Ce a urmat încă rămâne una dintre cele mai
reuşite poveşti spaghetti western transpuse vreodată într-un joc
video.

Call of Juarez: Bound in Blood a continuat
seria, firul epic al acestui nou titlu învârtindu-se în jurul
originilor Parintelui Ray şi motivelor pentru care acesta a decis
să-şi dedice viaţa lui Dumnezeu. Mult evoluat din punct de vedere
grafic, Bound in Blood s-a ridicat la înălţimea
predecesorului, aducând din nou un subiect destul de
neglijat în lumea jocurilor video – Vestul Sălbatic – în prin
plan.

În condiţiile succesului înregistrat de ambele jocuri Call of
Juarez, îmi vine greu să înţeleg de ce producătorul polonez
Techland a ales ca pentru cel de-al treilea titlu al seriei –
Call of Juarez: The Cartel – să abandoneze în
totalitate Vestul Sălbatic şi să mute acţiunea în Los
Angeles-ul zilelor noastre. Nelegiuiţii călare au fost
înlocuiţi de traficanţi de droguri şi politisţi corupţi, iar
duelurile la miez de zi de schumburi de focuri prin cartierele rău
famate ale oraşului.

Una dintre puţinele legături păstrate cu primele titluri ale
seriei este poliţistul Ben McCall, descendent al
familiei reverendului Ray şi membru al unei echipe care reuneşte
reprezentanţi ai Los Angeles Police Department, FBI şi DEA (Drug
Enforcement Administration). Acesta, împreună cu agenta FBI
Kimberly Evans şi agentul DEA Eddie
Guerra trebuie să pună capăt planurilor unui cartel din
Mexic, responsabil pentru un atentat împotriva DEA.

Lăsând la o parte ruptura de firul narativ din primele două
titluri ale seriei, povestea lui The Cartel avea
potenţial, destul de puţine titluri abordând subiectul
destul de delicat al traficului de droguri (şi nu numai), atât de
popular în filmele de la Hollywood. Din păcate, firul
evenimentelor din Call of Juarez: The Cartel este foarte
inconsistent, în încercare de a include cât mai multe
stereotipuri ale genului de filme mai sus amintit, Techland
realizând o veritabilă „varză”, din care cu greu mai înţelegi care
este scopul celor trei eroi, cine sunt suspecţii sau din ce cauze
trebuie luate anumite hotărâri.

Această lipsă de direcţie clară are însă şi unele consecinţe
pozitive: campania jocului este destul de consistentă şi
variată, cu misiuni ale căror decoruri variază de la
pădurile din Parcul National Sequoia, la cartierele mărginaşe ale
LA-ului şi până la fortul din Mexic, întâlnit şi în primele două
jocuri Call of Juarez. Povestea poate fi abordată alături
de oricare dintre cele trei personaje principale, fiecare
având, conform producătorilor, propriul stil de luptă şi propriile
motivaţii ascunse. Totuşi, la o analiză mai atentă, în proporţie de
99%, cele trei abordări sunt identice, în doar
câteva momente acţiunea diferind în funcţie de personajul ales.

Astfel, odată terminată campania cu unul din cei trei,
cu greu mai poţi fi convins să o reiei alături de ceilalţi
doi. O idee interesantă ar fi fost divizarea întregii
poveşti în trei părţi complet diferite (şi cu scopuri mult mai bine
determinate), fiecare abordată alături de câte unul dintre
personaje. Fiecare misiunie a campaniei este precedată de un scurt
moment de respiro, în care îţi poţi alege arsenalul (două
modele de pistol şi o armă grea, deblocabile pe parcursul
jocului), poţi iniţia sau te poţi alătura unei sesiuni online
cooperative. Astfel, până la trei jucători pot experimenta
concomintent schimburile de focuri parcă interminabile din Call of
Juarez: The Cartel.

Misiunile opţionale din Bound in Blood au fost înlocuite de
aşa-zisa Secret Angeda – obiective secundare pe
care jucătorul poate alege să le îndeplinească (sau nu) pentru
experienţă suplimentară. Acestea sunt însă penibile: jucătorii sunt
puşi să sustragă tot felul de telefoane mobile sau portofele, ca
ultimii găinari, fără a fi văzuţi de coechipieri. Sunt sigur că
furtul de portofele este ultima grijă a unui poliţist corupt care
are în maşină întregul „fond de pensii” al unui traficant de
droguri mexican.

Dacă în Call of Juarez: Bound in Blood puteau
fi călăriţi cai, locul acestora a fost luat în Call of
Juarez: The Cartel de tot felul de vehicule. De cele mai
multe ori însă, secvenţele care implică urmăririle de
vehicule sunt haotice şi neclare, mai ales din cauza
controlului deloc insiprat al acestor maşini,
realizat din perspectivă first person. În aceste momente, m-am
simţit mai degrabă într-o copie nereuşită de Grand Theft
Auto decât în succesorul unora dintre cele mai reuşite
western-uri virtuale din toate timpurile.

O altă aditie de gameplay este avansarea către cuiburile de
mitraliere ale inamicilor, prin intermediul focului de acoperire al
coechipierilor. Din păcate, lucrurile nu stau nici aici prea
grozav, pentru a putea avansa jucătorul fiind nevoit să se
deplaseze între anumite poziţii predefinite de către producători,
libertatea de mişcare sau alegere fiind aproape
inexistentă. De altfel, întregul joc are o problemă în
ceea ce priveşte libertatea de mişcare a jucătorului,
nivelurile din The Cartel fiind foarte liniare, în
ciuda aparentei lor vastităţi. Pur şi simplu dacă te abaţi de la
calea predefinită, eşti întâmpinat cu un mesaj prin intermediul
căruia eşti anunţat că nu ai urmat firul misiunii şi trebuie să
reîncarci ultimul checkpoint. Preferam pereţii invizibili din

Call of Duty.

Acesta nu este însă singurul defect de-a dreptul enervant al
jocului. Call of Juarez: The Cartel este împânzit de tot
felul de buguri dubioase, care pornesc de la refuzul
jocului de a porni atunci când pe consolă se realizează un download
în fundal, neconcordanţe între schema de control aleasă şi
butoanele pe care jocul le foloseşte de fapt sau matchmaking-ul
de-a dreptul defectuos.

Pe parcusul testării, nu am reuşit să ne conectăm la
nici măcar o sesiune de multiplayer pe PlayStation
Network, prin intermediul sistemului de matchmaking din
joc. Ori nu prea multă lume joaca Call of Juarez: The
Cartel în acest moment, ori sistemul online
dezvoltat de Techland este la pământ. Chiar şi atunci când
am reuşit sa conving mai mulţi prieteni să jucăm multiplayer în
privat, oferta de doar patru hărţi şi două moduri de joc
s-a dovedit a fi extrem de sărăcăcioasă.

Dacă ar fi să căutăm totuşi în străfundul sacului şi după
lucruri bune legate de Call of Juarez: The Cartel,
probabil că am putea trece prezentarea grafică la plusuri.
Motorizat de a cincea generaţie a motorului grafic Chrome
Engine, The Cartel arată destul de bine, mai ales atunci
când vine vorba de reproducerea scenelor exterioare de
dimensiuni apreciabile. Totuşi, impresia bună este ştearsă
cu buretele atunci când vezi de aproape personajele
butucănoase şi lipsync-ul de-a dreptul
oribil. Nici vocile nu ajută, acestea fiind, în cele mai
multe cazuri, nepotrivite pentru personajele în cauza şi
interpretate cu o doză exagerată de entuziasm.

După cum spuneam, Call of Juarez: The Cartel
este, chiar şi în condiţiile în care nu am considera trecerea de la
western la shooter contemporan un minus de neiertat, un joc
nefinisat, al cărui potenţial a fost călcat în picioare de
realizarea submediocră a celor de la Techland.