Kingdoms of Amalur: Reckoning Review: Destinul ţi-l faci singur

De obicei, un RPG este considerat demn de atenţie dacă vine cu o poveste interesantă. Dar numai de obicei, pentru că jocul Kingdoms of Amalur: Reckoning îşi atrage jucătorii printr-un cu totul alt element, dar nu mai puţin important: gameplay-ul. Naraţiunea în sine este destul de dezamăgitoare, chiar dacă are pretenţia de a fi creată de un autor celebru prin S.U.A. (R.A. Salvatore).

În ciuda faptului că porneşte de la o premisă interesantă (eşti mort, dar un mecanism numit Well of Souls te-a înviat pentru a fi exponentul luptei contra unor creaturi practic nemuritoare şi a liderului lor dus cu pluta), povestea nu reuşeşte să aducă şi misiuni atrăgătoare. Majoritatea sunt cât se poate de generice: omoară, recuperează, găseşte un om sau un obiect. În consecinţă, de cele mai multe ori alergi spre obiectivul misiunii în virtutea inerţiei, contând mult mai mult luptele de pe parcurs.

Din gameplay-ul menţionat, în primul rând se evidenţiază sistemul de abilităţi. Investirea punctelor se face într-un set de abilităţi generale (Lockpicking, Detect Hidden, Persuasion, Blacksmithing etc.) şi într-un altul bazat pe clasele tipice (Warrior, Rogue, Mage). Combinaţiile sunt însă la libera alegere, nu există limite de clase sau rase, ci doar nevoia de a investi numărul corespunzător de puncte. Acelaşi lucru se aplică şi echipamentului, astfel că e uşor să obţii un mag în armură grea sau un hoţ magician, ba chiar şi un războinic arcaş.

Direct din libertatea combinaţiilor derivă şi abordarea luptelor: e simplu să investeşti într-o clasă pură, dar câteva puncte în celelalte categorii oferă avantaje atât pe partea magică, cât şi în ceea ce priveşte anumite arme. Şi dacă nu-ţi place cum ţi-a ieşit eroul, poţi oricând să-l refaci: un Fateweaver (cititorul destinului), contra cost, şterge tot şi îţi redă punctele pentru a le refolosi cum crezi de cuviinţă.

De asememea, un rol foarte important îl joacă creaţiile proprii; cum la început echipamentul e prea scump la comercianţi, vei trece rapid la a aduna resurse şi a le transforma în arme, armuri sau poţiuni la mesele aferente. Dacă mai investeşti ceva şi în Sagecrafting (crearea de geme magice), poţi făuri obiecte de-a dreptul superbe (mai ales cu cele „socketed”), astfel că te vei apropia de comercianţi doar pentru a cumpăra truse de reparat echipamentul (e mai ieftin decât repararea la negustor).

Bătăliile sunt însă elementul cel mai atractiv, folosind un sistem preluat de pe consolă, dar excelent adaptat pe PC. Evident, poţi utiliza şi un controller, dar perifericele clasice ale PC-ului merg la fel de bine. Cu doar câteva click-uri, realizezi mişcări şi combo-uri care să pună la pământ un grup de inamici sau doar boss-ul afurisit, totul într-o ploaie de sânge. Pe lângă magie, eroul mai are la dispoziţie o abilitate specială, luptele umplând bara de Fate. Odată activată, această abilitate mută acţiunea într-un mod slow-motion unde inamicul luat în colimator va fi terminat cu o serie de mişcări extrem de spectaculoase.

Varietatea oponenţilor este destul de mare (de la lupi, păianjeni, zombie sau scheleţi până la trolli imenşi, brute Ettin, urşi, soldaţii Tuatha sau dificilii Niskaru), adăugându-se şi ocazionalele lupte cu boşii. Acestea din urmă sunt însă prea uşoare, de altfel cam ca întreg jocul odată ce ai creat sau găsit un echipament decent. Armele sunt şi ele cel puţin la fel de diverse, viteza de mişcare depinzând, evident, de dimensiunile lor; nu te aştepta să învârţi un ciocan ca pe nişte pumnale.

Partea vizuală este decent realizată, dar nu are extrem de multe pretenţii la detalii sau la draw distance. Meniurile nu sunt foarte arătoase, aşa cum nici lumea jocului nu este cu adevărat deschisă. Practic, e mai mult în stilul Dragon Age, cu zone largi şi coridoare care fac trecerea între ele. Totuşi, animaţiile din lupte sunt fluide, iar efectele luminoase îşi fac bine treaba. Pe de altă parte, textele dialogurilor sunt foarte anoste, spre deosebire de vocile actorilor, extrem de bine dozate.

Zidurile invizibile sunt prezente din plin, iar personajul este mut şi nici nu poate sări, astfel că nu poţi nici măcar încerca să ajungi într-o zonă interzisă. Din fericire, nu ai şanse să te îneci, nici sa cazi din greşeală în vreun abis. Alte bug-uri nu s-au prezentat, framerate-ul fiind foarte stabil, iar timpii de încărcare îndeajuns de scurţi.

În mod cert, fanii poveştilor cu miez nu vor găsi mare lucru în Reckoning. Dar dacă ai o preferinţă pentru acţiune şi lupte, plus un sistem de avansare în nivel foarte bogat şi libertin, Kingdoms of Amalur are măcar 100 de ore de aventură în ofertă.