GreedFall Review: un RPG sincer, cu bune şi cu rele

Toamna se numără bobocii, dar şi jocurile video, fiind cel mai propice anotimp pentru lansarea creaţiilor ludice, numai bune pentru a ne determina să spargem puşculiţele, ţintuindu-ne în faţa monitoarelor mai ceva ca pe casnicele dependente de telenovele. Pe lângă lansările de simulatoare de tras pe lângă poartă şi spart seminţe pe stadioanele şubrede din Liga 1, looter shooter-ele pline de upgrade-uri cosmetice inutile, marile francize de pac-pac şi vrum-vrum şi oceanul de remake-uri şi remaster-uri, care demonstrează lipsa de creativitate a industriei, avem şanse să mai dăm şi peste câte un joc sincer, care nu se ascunde după deget. Din această ultimă categorie face parte şi GreedFall, un RPG dedicat fanilor genului, cu bune şi cu rele deopotrivă.

Publicat de Focus Home Interactive şi dezvoltat de studioul Spiders, subiectul prezentului test nu se poate lăuda că s-ar trage din strămoşi cu pedigri, producătorii neavând deloc un istoric spectaculos. GreedFall s-a făcut însă remarcat din primele trailere, pe de o parte datorită stilului vizual deosebit, pe de altă parte graţie promisiunii unui RPG făcut după regulile moderne ale genului. Jocul se poate compara cu primele episoade ale seriei Dragon Age, având propriile plusuri şi minusuri, reuşind să se ridice la nivelul stabilit de titlurile celor de la BioWare.

Aventura începe cu generarea personajului principal, realizat într-un mod cât se poate de original, prin prisma unui pictor însărcinat să realizeze portretul unui nobil tânăr, provenit dintr-o familie înstărită. Intrând în cămaşa inspirată din moda baroc, mulată pe corpul unui vlăstar tânăr şi plin de speranţe a familiei De Sardet, rolul tău este să-ţi acompaniezi verişorul proaspăt denumit guvernator al unei insule misterioase. Din postura de consilier, sarcina ta principală este să navighezi cu succes cărările întortocheate ale relaţiilor diplomatice menţinute cu celelalte facţiuni prezente pe insulă, dar şi descoperirea unei metode de a eradica malichor-ul. Această boală misterioasă, care decimează populaţia indiferent de vârstă sau de statut social, nu a putut fi tratată nici de reprezentanţii clerului şi nici de cele mai strălucite minţi ştiinţifice de pe continent. Astfel, ultima speranţă este descoperirea unui leac pe insula Teer Fradee, un loc plin de magie, de comploturi şi secrete.

Însă înainte de a ajunge pe insulă şi de a te apuca de obişnuitele sarcini de erou, trebuie să-ţi iei adio de la cunoscuţii care rămân pe vechiul continent. Această parte introductivă face o treabă foarte bună în a te familiariza cu elementele jocului şi cu faptul că multe obiective se pot rezolva prin multiple abordări. Ceea ce s-a dorit a fi punctul culminant al tutorialului, lupta cu primul boss, este însă mai mult un meci de box de la ţară, menit să-ţi dea încredere în forţele proprii, făcându-te să te simţi ca Prâslea cel voinic proaspăt întors dintr-un concediu în Hawaii, pus faţă în faţă cu un căpcăun mai obosit decât vocea lui Jon Bon Jovi.

Interesantă este însă abordarea producătorilor de a lăsa jucătorul să ia decizii care influenţează în multiple moduri desfăşurarea jocului. Ordinea în care alegi să rezolvi quest-urile primite şi felul în care le soluţionezi pot schimba dramatic felul în care decurge povestea. De exemplu, Kurt, un aliat pe care te bazezi datorită iscusinţei cu care mânuieşte spada, în funcţie de felul în care-l tratezi, se poate dovedi a fi un trădător pe care îl vei pierde în prima jumătate a jocului sau un prieten la cataramă care-ţi va păzi spatele până în pânzele albe. Deciziile luate au multiple ramificaţii şi de multe ori se manifestă într-un punct avansat al poveştii, fiind dificil să te întorci la un save anterior. Astfel, cei care vor să vadă fiecare deznodământ vor fi nevoiţi să parcurgă jocul de cel puţin două sau trei ori. La rejucabilitate contribuie şi nelipsita idilă ce poate fi ţesută între personajul principal şi unii dintre aliaţii săi. Să nu uităm nici că felul în care decurge o scenă mai tensionată este influenţat în mare măsură şi de cei doi parteneri pe care îi ai cu tine în momentul respectiv.

Fără îndoială, fanii RPG-urilor vor fi încântaţi de profunzimea cu care au fost implementate elementele tipice genului. Fie că vorbim de personalitatea camarazilor tăi, de evoluţia relaţiilor cu ei, întrepătrunderea diferitelor povestiri sau pur şi simplu dezvoltarea abilităţilor eroului controlat, GreedFall reprezintă o surpriză plăcută şi distractivă. Chiar şi povestea privită în ansamblu este una care se clasează peste alte jocuri cu pretenţii mult mai mari. Problemele nu lipsesc însă nici ele şi apar de multe ori când vine vorba de unele detalii. Deşi variate şi cu ambiţii de a aduce ceva inovator, implementarea quest-urilor lasă de dorit.

Fie că vorbim de quest-uri condiţionate de scurgerea unei anumite perioade de timp sau de misiunile care presupun vizitarea mai multor locaţii, producătorii au dat dovadă de lipsă de inspiraţie. Pentru a înţelege mai bine prima problemă, trebuie să amintim că jocul include un ciclu de zi/noapte inspirat din viaţa reală. Astfel, un minut din joc echivalează cu aproximativ o secundă din viaţa reală. Fiecare acţiune consumă timp, inclusiv călătoria între locaţiile de pe hartă. Problema apare când o anumită misiune îţi cere să te întorci în câteva ore, dar tu nu ai alte activităţi pe care să le întreprinzi în acea zonă, iar timpul necesar de a ajunge la misiunile din alte zone depăşeşte intervalul de timp pe care îl ai la dispoziţie. În aceste situaţii ai posibilitatea să vizitezi reşedinţa familiei De Sardet, care funcţionează ca ambasadă prezentă în fiecare oraş major din joc şi în care poţi să înaintezi timpul instant folosind perioade predeterminate. De multe ori va trebui însă să aştepţi minute în şir, fără să ai ceva util de făcut, până se scurge timpul necesar pentru a continua misiunea.

O altă decizie de design neinspirată este înşiruirea vizitelor făcute mai multor NPC-uri. În loc de a oferi o varietate bine venită prin vizitarea mai multor locuri diferite, adesea aceste quest-uri se transformă în vizitarea repetată al aceluiaşi loc şi al aceluiaşi personaj. De exemplu, ca diplomat, de multe ori ai posibilitatea de a rezolva anumite conflicte în mod paşnic. Arhiva situată la subsolul reşedinţei guvernatorului este o resursă de nepreţuit, care conţine toate contractele şi acordurile comerciale încheiate înainte de venirea ta pe insulă. În anumite situaţii producătorii au exagerat însă cu notele de la subsol: pentru a rezolva un conflict, un NPC te trimite în subsol să găseşti contractul necesar, cu care apoi te trimite la fostul guvernator pentru explicaţii suplimentare, care la rândul lui te trimite înapoi în arhivă după un act adiţional, cu care te duci din nou la fostul guvernator, pentru ca, în cele din urmă, să ajungeţi împreună înapoi la NPC-ul care te-a trimis în arhivă. Din păcate, pe lângă misiunile care prezintă realităţile nuanţate ale politicii de pe Teer Fradee, vei găsi din plin şi astfel de quest-uri de umplutură, care par introduse doar pentru a prelungi inutil durata de viaţă a jocului. Şi chiar nu era nevoie de aşa ceva, deoarece în funcţie de cât de mult vrei să descoperi din poveste şi lumea jocului, o singură parcurgere cap-coadă a aventurii poate dura între 30 şi 90 de ore.

Luptele reprezintă un alt element cu suişuri şi coborâşuri. Pe de o parte avem un sistem de evoluţie în care punctele de experienţă acumulate pot fi investite în abilităţi care gravitează în jurul celor trei clase de personaje principale, acompaniate de talente şi abilităţi suplimentare care permit crearea de poţiuni, armuri sau arme, deblocarea anumitor opţiuni de dialog, traversarea cu succes a diferitelor obstacole sau deschiderea unor cufere pline de comori. Alegerea unui războinic sau a unui adept al artelor mistice nu-ţi pecetluieşte însă soarta, având libertatea de a aloca punctele de abilităţi după placul inimii. Având în vedere că limita de evoluţie a personajului este nivelul 99, vei avea la dispoziţie destule puncte pentru a crea un erou pe placul tău, care să poată mânui atât spada, cât şi cuvintele, atât muschetele, cât şi incantaţiile. Din acest punct de vedere nu avem surprize, abilităţile fiind aceleaşi pe care le-am văzut de atâtea şi atâtea ori şi în alte RPG-uri. Pe nivelurile de dificultate reduse, rar vei apela la ele, dar, pe nivelurile mai avansate, de multe ori folosirea la timpul potrivit al unei abilităţi face diferenţa dintre victorie şi eşec.

Tot la plusuri trebuie să amintim armele şi armurile inspirate din ce era la modă prin Europa secolului al XVII-lea. În special armurile arată realist şi spectaculos, fiind clar un punct de diferenţiere faţă de alte titluri ale genului. Pe de altă parte, avem luptele în sine, care sunt cel puţin stângace. Mişcările de bază includ două tipuri de atac, posibilitatea de a te feri de sau de a para atacurile adversarilor, respectiv un super atac ce poate fi folosit după încărcarea unei bare care măsoară furia personajului. Este bizar şi imprecis modul în care selectezi oponenţii, iar procesul nu este îmbunătăţit nici de pauza activă, care permite “îngheţarea” bătăliei pentru a activa abilităţi sau a folosi poţiuni. La fel ca abilităţile, utilitatea acestei caracteristici de joc iese în evidenţă abia pe nivelurile de dificultate crescute. În luptele purtate cu sabia simţi aceeaşi imprecizie când vine vorba de mişcările ofensive şi defensive deopotrivă. Atacurile de la distanţă par să fie exagerat de eficiente în comparaţie cu celelalte stiluri de luptă, încercarea limitării împuşcăturilor prin numărul de gloanţe nefiind foarte eficientă, din cauza uşurinţei cu care faci rost de muniţie.

O altă alegere ciudată este legat de respawn-ul oponenţilor: aceştia vor reapărea în aceleaşi locuri, în aceleaşi configuraţii, având acelaşi nivel la intervale de timp relativ scurte. Singurele momente memorabile şi distractive sunt luptele cu oponenţii mai mari, boşii, presăraţi fără vreo structură aparentă. Numărul oricum infim al acestor confruntări îi face greu de reţinut în comparaţie cu hoardele de oponenţi obişnuiţi pe care îi vei căsăpi.

Din punct de vedere vizual avem de-a face cu un stil artistic spectaculos şi diferit faţă de ce există pe piaţă, pus în mişcare de un engine care nu se ridică întotdeauna la nivelul producţiilor AAA. Pălăriile cu pene de struţ vor face loc coifurilor care amintesc de armadele spaniole, pumnalele simple de matelot sunt înlocuite de spade exotice, iar pistoalele de duel se transformă în muschete spectaculoase, în timp ce, la categoria armurilor, adesea va trebui să alegi între platoşe practice şi veşminte de curte, ce joacă rolul unor adevărate declaraţii de stil.

Majoritatea animaţiilor nu fac cinste simţului artistic de care au dat dovadă producătorii şi nici camera care, de multe ori în timpul conversaţiilor, alege să se plaseze în spatele unui obiect de mobilier, obturând astfel complet perspectiva. În momentele în care reuşeşti să vezi personajele, te dezamăgeşte sincronizarea părţii acustice a dialogului cu mişcarea buzelor. La suprafaţă, oraşele arată bine, dar în scurt timp devine evidentă refolosirea aceloraşi arhitecturi de clădiri, fiecare cazarmă, palat, cârciumă sau casă de nobil arătând la fel şi fiind structurată la fel. Pe partea acustică, trebuie să spunem că melodiile se sincronizează bine cu acţiunea, de multe ori creşterea tempoului muzicii prevestind o încăierare iminentă. Actorii joacă bine şi dialogurile, cu mici excepţii, sunt bine scrise, singurele lucruri care te vor face să ridici din sprâncene fiind alegerea unor efecte sonore. De exemplu finalul unei încăierări este marcat de un efect sonor fix ca nuca în perete, ce nu se potriveşte nici cu atmosfera jocului şi nici cu celelalte efecte sau melodii.

Am început articolul prin a spune că GreedFall este sincer şi îmi menţin această afirmaţie: producătorii recunosc prin preţul de lansare mai scăzut că, deşi jocul lor are ambiţii de AAA, realizarea mai are până să ajungă la acel nivel. Nu înseamnă însă că avem de-a face cu un joc prost, dimpotrivă: GreedFall este distractiv, fiind de departe cel mai reuşit proiect de până acum al celor de Spiders. Cu destul de multe părţi bune şi câteva elemente mai puţin reuşite, GreedFall constituie o experienţă single player care merită toată atenţia fanilor genului RPG.