Trine 4 The Nightmare Prince Review: continuarea pe care seria o merita

Istoria Trine include şi clipe de glorie, cum ar fi primele două titluri ale seriei, dar şi momente mai puţin plăcute, cum ar fi nereuşita încercare de a face tranziţia către un joc complet 3D, prin Trine 3: The Artifacts of Power. Din fericire, finlandezii de la studioul Frozenbyte par să fi învăţat din aceste greşeli, noul Trine 4: The Nightmare Prince reprezentând o revenire la forma bună care a consacrat seria.

Pe lângă dorinţa de a atinge, din nou, nivelul calitativ din Trine şi Trine 2, Frozenbyte şi-a propus să revină şi la stilul de joc al acestor titluri, Trine 4 fiind din nou bazat pe reţeta de gameplay 2,5D: deplasarea şi puzzle-urile sunt limitate la un plan bidimensional, în timp ce grafica este redată în 3D. Poate şi din acest motiv, nivelurile introductive din Trine 4 mi-au lăsat o impresie un pic cam accentuată de familiarizare cu ceea ce vedeam pe ecran. Parcă am mai jucat treburile astea şi în titlurile anterioare ale seriei…

Acest sentiment de “déjà vu” este alimentat şi de faptul că, pentru al patrulea joc la rând, avem parte de aceeaşi distribuţie de trei eroi: cavalerul grăsun Pontius, vrăjitorul distrat Amadeus şi fermecătoarea hoaţă Zoya, cu aceleaşi abilităţi de bază. Ce-i drept, acestea se vor dezvolta pe parcursul jocului, fie automat în anumite momente-cheie ale poveştii, fie manual, de către jucător, pe baza experienţei acumulate din sticluţele presărate peste tot prin niveluri. Astfel, revin şi unele însuşiri ale personajelor care au lipsit din Trine 3, precum materializarea de poduri sau bile a lui Amadeus.

Şi pentru că tot am amintit de poveste, putem spune că Trine 4: The Nightmare Prince este primul joc al seriei care face nişte eforturi ceva mai consistente în această privinţă. Şi, deşi firul narativ propriu-zis, ce implică salvarea unui prinţ de propriile coşmaruri ce prind viaţă, este lipsit de surprize, măcar acum avem parte de secvenţe cinematice şi o oarecare motivaţie narativă de a continua.

În ciuda poveştii nu tocmai palpitante şi a impresiei iniţiale de tipul “been there, done that”, Trine 4 se “deschide” după primele ore de joc. Ai senzaţia că aproape fiecare nivel nou introduce mecanici de joc proaspete, extinzând astfel posibilităţile de exprimare ale celor care au conceput puzzle-urile din joc. Apar raze de lumină ce pot fi orientate cu ajutorul scutului lui Pontius, şiroaie de apă curgătoare capabile să dea viaţă anumitor plante, portal-uri asemănătoare celor din seria Portal şi multe, multe adăugiri faţă de “bagajul” cu care am fost obişnuiţi din jocurile anterioare. Până şi în ultimul act al poveştii, cel de-al cincilea, producătorii nu se sfiesc să ofere abilităţi noi pentru cei trei eroi.

De asemenea, Trine 4: The Nightmare Prince este, de departe, cel mai lung joc din serie: parcurgerea completă a poveştii, inclusiv colecţionarea tuturor sticluţelor de experienţă presărate prin niveluri, mi-a luat peste 18 ore, de mai bine de două ori mai mult decât am petrecut în compania lui Trine 3, spre exemplu. Iar, pe lângă modul single player, campania poate fi abordată acum şi în co-op, prin două metode: fie pentru maximum trei jucatori, fiecare interpretând câte unul dintre eroi, fie pentru patru jucători, fiecare având posibilitatea de a intra în pielea oricăruia dintre personaje. Chiar dacă metoda de a relua o salvare mai veche nu este cea mai intuitivă în multiplayer, odată pornita o sesiune co-op, Trine 4 a funcţionat adecvat, chiar şi atunci când am jucat online.

Asta nu înseamnă însă că întregul timp petrecut alături de Trine 4 a fost lipsit de neplăceri. Spre exemplu, unele puzzle-uri mai complexe, din ultima parte a jocului, nu “comunică” foarte bine jucătorului faptul că are nevoie de anumite abilităţi suplimentare ale personajelor, ce nu pot fi deblocate decât în mod manual, cu ajutorul experienţei culese până atunci. Rişti să ratezi astfel mai multe arii secrete, bogate în sticluţele fără de care nu poţi obţine progres 100%. De asemenea, am întâlnit raportări greşite ale experienţei culese din anumite “sectoare” ale unora dintre niveluri, făcându-mă să mă întorc şi să-mi bat capul aiurea în zone în care deja găsisem tot.

Nu în ultimul rând, ritmul din Trine 4 nu este tocmai alert, fiind clară inclinaţia către rezolvarea de puzzle-uri în detrimentul platforming-ului sau luptelor. Şi asta până la ultimii doi boşi, care se află într-o antiteză evidentă cu mai tot ce ai avut de jucat până atunci: necesită reflexe rapide şi mişcări iuţi, mai degrabă specifice unui platformer-arcade pur-sânge. Iar The Nightmare Prince nu este in niciun caz aşa ceva şi nu ar trebui să-şi forţeze jucătorii să se readapteze la mecanici diferite, ce nu au mai nimic în comun cu gameplay-ul anterior.

Grafic, Trine 4: The Nightmare Prince arată impresionant, perspectiva 2,5D permiţându-le producătorilor să-şi etaleze din nou stilul artistic de-a dreptul superb. Avem parte de mai multe tipuri de decoruri, destul de variate, de la pajişti înverzite şi pline de viaţă, la culmi de munţi înzăpeziţi, la grote şi morminte întunecate şi pâna la lumi de coşmar izvorâte din imaginaţia prinţului pe care eroii îl urmăresc. Toate sunt foarte detaliate şi realizate cu migală.

Îmbucurator este şi faptul că versiunea pentru PC a jocului Trine 4 oferă suport nativ pentru monitoarele ultra-wide, redând astfel o porţiune vizibilă mai mare a fiecărui nivel. De asemenea, optimizarea pare de calitate, framerate-ul necoborând vreodată sub 60 FPS pe sistemul nostru de test (i7 6700, 16GB RAM, 2080Ti), chiar şi cu toate setările grafice împinse la maximum.

Un lucru oarecum deranjant, cu care te obişnuieşti rapid însă, este dispunerea anumitor acţiuni în cadrul schemei de control a jocului: spre exemplu, acum Amadeus materializează diferitele sale obiecte prin apăsarea anumitor taste, “desenarea” formelor cu ajutorul mouse-ului fiind de asemenea posibilă, însă mai degrabă descurajată de modul în care va decurge acţiunea mai târziu.

Per total însă, Trine 4: The Nightmare Prince reprezintă cam tot ce v-aţi putea dori de la o continuare a seriei: gameplay-ul 2,5D s-a întors, puzzle-urile şi mecanicile de joc sunt mai variate ca niciodată, povestea există, iar campania este mult, mult mai lungă decât ne-am fi aşteptat. Pe viitor însă, poate producătorii îşi vor lua inima în dinţi şi vor introduce şi alţi eroi, pe lângă Pontius, Amadeus şi Zoya, cu abilităţi complet noi, care să mai varieze formula un pic cam “ponosită” şi repetitivă a seriei.