Trine 3 The Artifacts of Power Review: când a treia dimensiune nu ajută

Vă mai aduceţi aminte de Trine şi Trine 2? Joculeţele celor de la studioul finlandez Frozenbyte reuşeau să îmbine atmosfera de basm şi grafica pe măsură cu mecanicile de joc platformer, puzzle şi chiar RPG. Fiind produse de calitate, ambele jocuri ale seriei s-au bucurat de un succes însemnat, înregistrând vânzări de peste şapte milioane de exemplare, atât pe console, cât şi pe PC.

Următorul pas pentru cei de la Frozenbyte, în mod logic, a fost Trine 3: The Artifacts of Power. Spre lauda lor, finlandezii nu s-au mulţumit să reia pentru a treia oară formula de baza a jocului original, Trine 3 aducând câteva modificări substanţiale. În primul rând, deşi poate la prima vedere acest lucru nu este tocmai evident, cel de-al treilea Trine este un joc complet 3D, fiind astfel scoasă din ecuaţie limita celor două dimensiuni (ce caracterizau gameplay-ul din primele titluri ale seriei).

Această decizie de design are mai multe efecte, unele dintre ele logice, altele nedorite. Spre exemplu, acum trebuie să gândeşti în spaţiu, soluţiile pentru unele dintre puzzle-uri nefiind tot timpul evidente până nu iei în considerare şi adâncimea mediului de joc. Pe de alta parte, deşi foarte bine construit din punct de vedere grafic, modelarea tridimensionala a mediului înconjurător are unele scăpări intolerabile, cum ar fi posibilitatea de a “ieşi din peisaj”, momente ce se sfârşesc de obicei cu morţi nedorite.

Sunt perfect de acord cu ideea de a nu limita libertatea de mişcare a personajelor cu ajutorul unor “piedici artificiale” (cum ar fi pereţii invizibili); în cazul unui astfel de joc, însă, o astfel de limitare ar fi fost mai mult decât bine venită, mai ales în condiţiile în care vizibilitatea este la rândul său redusă din cauza camerelor fixe folosite de joc.

Aminteam mai devreme că unele puzzle-uri au crescut în complexitate, fiind gândite pentru a fi rezolvate într-un spaţiu tridimensional. Perfect adevărat. Din păcate, există şi un revers al medaliei: dimensiunea suplimentară elimină o serie dintre caracteristicile clasice ale celor trei personaje principale din Trine (cavalerul, hoaţa şi vrăjitorul).

Spre exemplu, primele două jocuri ne-au învăţat că vrajitorul Amadeus poate materializa diferite obiecte (cutii, poduri etc.) prin simpla desenare pe ecran a formelor acestora. Această abilitate nu mai există în Trine 3: de această dată, Amadeus poate materializa doar cutii, şi doar câte una o dată. Acelaşi tratament l-au primit şi ceilalţi doi eroi, fiind eliminate unele abilităţi, precum şi sistemul de upgrade-uri pentru acestea. Astfel, ce se câştigă într-o parte (adăugarea celei de-a treia dimensiuni) se pierde la capitolul diversitate (parcă e plictisitor să foloseşti tot jocul acelaşi set de abilităţi).

Câteodată nu ajută nici controlul, un pic ciudat în trei dimensiuni atunci când eşti nevoit să foloseşti combinaţia clasică WASD pentru a te mişca prin mediul înconjurător. Parcă ai vrea să beneficiezi de libertatea de mişcare sporită oferită de un stick analogic. Nicio problemă, jocul oferă suport şi pentru controller.

Însă, când joci cu un gamepad, imediat duci dorul preciziei mouse-ului în ceea ce priveşte obiectele ce pot fi mişcate şi manipulate prin mediul de joc. Iar apoi, când te hotărăşti să revii la mouse, te întrebi cine a fost geniul care a decis ca mişcarea în adâncime a obiectelor să fie realizata prin intermediul rotiţei de scroll…

Povestea nu a fost niciodată un punct forte al seriei Trine, partea narativă fiind mai degrabă un motiv oarecare pentru a-i arunca pe cei trei eroi în noi şi noi aventuri. Această regulă se aplică şi în cazul lui Trine 3: The Artifacts of Power, cu menţiunea că şi la acest capitol s-au luat nişte decizii care nu fac bine jocului. În primul rând este vorba de finalul jocului, destul de anticlimactic, povestea nefiind nici pe departe încheiată, ci mai degrabă dezvoltată în aşa fel încât să fie continuată într-un eventual Trine 4.

Iar pentru a apuca acest capitol de sfârşit (şi nu numai!), trebuie strâns un anume număr de Trineangles, obiectele colecţionabile din Trine 3. Nu ar fi fost o problemă dacă limitele impuse de producători pentru deblocarea capitolelor avansate nu ar fi un pic ridicole. Practic, eşti pus în situaţia de a colecţiona aproape toate Trineangles-urile din joc pentru a avea acces la sfârşitul campaniei. Astfel, eşti nevoit să rejoci aceleaşi niveluri de mai multe ori doar pentru a colecţiona suficiente Trineangles.

Ce-i drept, pe lângă nivelurile din campania propriu-zisă, există şi o serie de challenge-uri mai mici, în care fie trebuie să lupţi împotriva unor valuri de monştri, fie trebuie să treci prin nişte niveluri dificile, fără posibilitatea de a face respawn atunci când mori. Intervin astfel momente de frustrare autentică, în care îţi vine să ieşi din joc, să-i dai uninstall şi să nu-ţi mai pese de el. Acelaşi gen de sentimente îl ai şi când dai peste unele bug-uri uşor de reprodus, cum ar fi comportamentul ciudat al frânghiei hoaţei Zoya, mai ales când trebuie înfăşurată în jurul unor suprafeţe cilindrice.

Pentru a nu fi nedrepţi cu Trine 3: The Artifacts of Power, desi am menţionat mai mult punctele sale negative, jocul celor de la Frozenbyte poate fi chiar plăcut, însă în doze mai reduse. Grafica rămâne la un nivel foarte înalt, optimizarea este mai mult decât decentă, există suport de mod-uri şi un editor integrat, iar multiplayer-ul cooperativ (local sau online) îşi face bine treaba. Totuşi, este evident că avem de-a face cu un joc mai slab decât predecesorii săi, pe care nu vi-l putem recomanda decât în cazul unei eventuale promoţii.