The Elder Scrolls Online Review: cel mai scump joc PC al momentului

Cu Morrowind, Bethesda şi-a înscris numele pentru totdeauna în istoria gamingului. The Elder Scrolls nu a început cu Morrowind, a fost precedat de Arena şi de Dagerfall, dar acest al treilea episod a reuşit să ofere jucătorilor gradul de profunzime dorit de orice fan al genului RPG, smulgând cuvinte de laudă din partea presei de specialitate. Apariţiile lui Oblivion şi Skyrim au solidificat această poziţie, cele două jocuri oferind o aproape deplină libertate de explorare a lumii de joc, combinată cu un fir narativ solid şi un gameplay ce te ţintuia în faţa monitorului cu zilele. Ultimele trei apariţii single player au ridicat din ce în ce mai sus ştacheta şi au creat un standard revendicat de fani. Deşi popularitatea MMORPG-urilor a început uşor, dar sigur, să descrească, cei de la Bethesda împreună cu ZeniMax au considerat că următorul pas în evoluţia francizei trebuie să aibă o abordare online, bazat pe modelul cam şubrezit al abonamentului lunar.

În cazul unui MMORPG aşteptările sunt foarte mari şi pot genera succese comerciale răsunătoare, vezi World of Warcraft, sau eşecuri lamentabile precum Tabula Rasa. În cazul lui The Elder Scrolls Online, binecuvântat cu o comunitate de fani bine definită şi destul de vocală, fiecare jucător ştia exact cum ar trebui să arate, ce ar trebui să conţină şi cum ar trebui să evolueze lumea lui Tamriel. La ora actuală comunitatea este împărţită în două tabere de dimensiuni relativ egale: fanii care sunt mulţumiţi cu ce au primit şi sunt dispuşi să treacă peste multele neajunsuri şi cei care încă aşteaptă momentul după plecarea din Seyda Neen, de pe drumul spre Bruma sau din valea de la poalele Falkreath. Acel moment de uimire când realizezi că aventura a început cu adevărat şi te va purta pe drumuri neumblate de nimeni înaintea ta.

The Elder Scrolls Online are mai multe handicapuri majore în comparaţie cu predecesorii săi legendari şi are probleme serioase şi în a justifica abonamentul lunar. Oblivion sau Skyrim nu doar au promis că-ţi vor servi o aventură savuroasă cu dragoni şi aur şi domnişoare la ananghie şi săgeţi în genunchi, ci te-au luat de ciuf şi te-au aruncat într-o lume în care simţeai că merită să investeşti timp. TESO are probleme în acest sens încă de la înregistrarea contului, când îţi dai seama că trebuie să ai disponibil pe card suma echivalentă cu o lună de abonament. Deşi, la fel ca în cazul majorităţii reprezentanţilor acestui gen, pachetul iniţial include 30 de zile gratuite, nu te poţi bucura de ele decât dacă ai şi un card preplătit pentru timp de joc sau destui bani în contul asociat cărţii de credit sau debit. Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, procesul de înregistrare a contului nu poate fi completat. Chiar dacă, în urma reacţiei adverse manifestate de jucători, departamentul de suport al Bethesda a început să se activeze şi să ofere soluţii la solicitările individuale, nu e normal să plăteşti o lună de joc cu 30 de zile în avans.

După ce ţi-au curăţat portofelul în viaţa reală, producătorii te aruncă într-o temniţă în lumea de joc şi te curăţă şi de suflet. Astfel, îţi începi aventurile alături de nişte personaje bine cunoscute de fanii universului TES, care te ajută scapi din închisoarea daedrică, să te întorci în Tamriel în rolul de vestige şi să-l confrunţi pe Molag bal în legătură cu „împrumutul” sufletului tău şi a dobândei datorate pentru folosirea acestuia. Iluzia că tu eşti Alesul este distrusă de mişunarea altor zeci de jucători Aleşi în jurul tău. De aici urmează peste o sută de ore de joc pline de questuri până dai cu capul de nivelul maxim al personajelor ce poate fi obţinut, setat la ora actuală la 50. De la nivelul 10 se deschide calea către PvP şi cam la fiecare cinci niveluri băgate sub centură vei primi misiuni care dezvăluie mai multe despre adevăratul tău rol în lumea lui Tamriel. TESO nu se abate de la reţeta clasică a majorităţii MMO-urilor în care îţi flutură un morcov mare şi gras în faţa ochilor virtuali, motivându-te să escaladezi panta care duce spre level cap. Este aproape absurd cât conţinut au încercat producătorii să îngrămădească în joc, uitând parcă de importanţa felului în care îl implementează.

În cadrul procesului de creare a personajului tău, care oferă paleta largă de posibilităţi cu care ne-a obişnuit franciza, va trebui să alegi rasa, sexul, trăsăturile fizice, clasa şi apartenenţa la una dintre cele trei facţiuni care au împărţit între ei lumea din joc. The Dagerfall Covenant se întinde între High Rock şi jumătatea nordică a Hammerfell, Ebonheart Pact şi-a adjudecat partea dintre Morrowind şi zona estică a Skyrim, în timp ce Aldmeri Dominion stăpâneşte cea mai mare parte a Summerset Isles, Valenwood şi Elsewyr. Fix la mijloc se întinde Cyrodiil, producătorii rezervând meleagurile cunoscute din Oblivion confruntărilor PvP.

Fiecare dintre aceste zone este împânzită de locaţii cu propriul fir epic, obligându-te să faci alegeri care vor altera puţin câte puţin lumea de joc. Nu vorbim de întâmplări majore ca în Star Wars: The Old Republic, dar este motivant să simţi că deciziile tale au o oarecare greutate şi influenţează lumea de joc. Ca membru al Ebonheart Pact de exemplu, va trebui să alegi dacă vrei să participi la apărarea docurilor Bal Foyen sau la respingerea atacului asupra Fort Zeren. După terminarea questului vei vedea cu ochii tăi consecinţele: locaţia lăsată să se descurce de capul său va fi împânzită de cadavre, lipsa oricărui supravieţuitor făcându-te să te întrebi dacă ai ales bine. Majoritatea quest-urilor pot fi rezolvate de unul singur, excepţie fiind donjoanele tipice MMORPG-urilor, punctele de invazie a hoardelor Daedra şi micile tabere de monştri elite. Curăţenia acestor locaţii pitoreşti va necesita în general colaborarea a patru jucători.

Şi aici apare o altă ciudăţenie a jocului: majoritatea zonelor nu sunt construite ca instanţe, ci ca zone publice. Astfel, la fiecare pas vei fi înconjurat de alţi jucători şi adesea veţi campa acelaşi NPC, acelaşi mini boss sau acelaşi foc care a fost deja stins de 20 inşi în ultimele două minute. Cu boşii e mai uşor: dacă le-ai dat în cap măcar odată cu măciuca sau i-ai gâdilat cu o vrajă iei parte la festinul de împărţire a prăzii şi se bifează quest-ul ca îndeplinit. Adesea nici măcar de atât nu e nevoie, ajungând de la „întreabă-l de sănătate pe care mi-a făcut felul” la „scarpină-mă la moaşte pentru că mă mănâncă” fără să-l fi văzut pe ucigaş. El a fost căsăpit de alţi jucători cu câteva secunde înaintea intrării tale glorioase în cavou. În general, sarcinile urmează şabloanele clasice: omoară-l pe cutărică, găseşte sticla de vin pe care am uitat-o noaptea trecută în şanţ sau returnează-mi mioarele rătăcite. Există şi câteva excepţii bine realizate, care implică elemente sociale, de rezolvare ale unor ghicitori sau de folosire a sistemului de intimidare/convingere a NPC-urilor. Acestea sunt însă prea puţine şi se pierd între momentele de luptă terne. Dark Anchors prin care băieţii lui Molag Bal călătoresc prin Tamriel pot fi distruse în câteva minute, iar monştrii rari cu statut de elite, deşi apar mai rar, nu reprezintă vreo provocare majoră. Singurele provocări reale la ora actuală sunt donjoanele întunecate. Dar din cauza „măestriei” cu care au fost realizate meniurile din joc, majoritatea celor Aleşi preferă să caute un grup adecvat pe chat şi nu folosind Grouping Tools.

Şi că tot veni vorba de lupte, trebuie să amintim de sistemul hibrid din TESO. Acesta îmbină folosirea alternativă a diferitelor abilităţi cu un sistem de atac şi blocare a atacurilor adverse, inspirată din jocurile single player. Luptele care în teorie necesită îndemânare şi o abordare tactică, în practică sunt reduse la nişte confruntări permisive în care nu prea contează dacă nu ai parat lovitura la timp. Din păcate nici componenta stealth nu străluceşte: deşi fiecare personaj se poate furişa, este mult mai sigur, mai simplu şi mai uşor să le dai în cap tuturor oponenţilor care-ţi ies în cale. Cea mai satisfăcătoare este lupta de la apropiere, arcaşii suferind de o lipsă acută de letalitate, iar utilizatorii de vrăji nefiind mai mult decât un clişeu din alte MMO-uri fantasy, în care magii pun goblini la proţap şi trolii la gheaţă.

Din fericire producătorii oferă încă de la început posibilitatea specializării pe un anume stil de luptă. Aici se simte din nou dualitatea care afectează întreg jocul: parcă producătorii au vrut să facă un MMO, care să se joace ca un titlu single player. Alegerea dintre diferitele skill tree-uri va fi dificilă, mai ales dacă eşti pasionat şi de crafting. În timp ce alte MMORPG-uri trag o linie de demarcare între abilităţile de luptă şi cele legate de meşteşuguri, TESO le aruncă în aceeaşi oală. Astfel, dacă vrei să devii meşter fierar sau următorul Givenchy cu urechi de elf va trebui să investeşti punctele de abilităţi cu greu obţinute în dezvoltarea profesiei alese de tine. Acestea fiind aceleaşi puncte precum cele folosite pentru deblocarea diferitelor abilităţi de luptă, va trebui să decizi dacă vrei o şansă în plus pe câmpul de luptă folosind skill-uri avansate sau arme/armuri superioare meşteşugite de tine.

TESO oferă un grad ridicat de individualizare a personajului în pofida includerii a doar patru clase, grupate în jurul ideii de luptător sau vrăjitor. Acest lucru se poate observa cel mai bine în libertatea de a combina diferitele tipuri de armuri şi arme, indiferent de clasa aleasă. În plus, afilierea cu ghilda războinicilor sau a magilor aduce după sine propriile misiuni specifice. Un alt aspect interesant este posibilitatea de a fi infectat cu licantropie sau vampirism. Astfel se deblochează calea spre noi abilităţi, vârcolacii şi vampirii având o serie de avantaje şi de dezavantaje.

Dacă preferi să mânuieşti mai iscusit polonicul decât spada, jocul îţi oferă posibilităţi generoase. Deşi unele profesii ca de pildă enchanting-ul sunt mai grele, poţi să-ţi făureşti destul de uşor o armă sau armură care să-ţi fie utile pentru nivelul atins. Cu puţin efort investit vei putea crea chiar şi obiecte rare. Sistemul economic adoptat de joc nu este însă unul convenţional. Din cauza conceptului de Megaserver, pentru a putea păstra o economie sănătoasă în care obiectele foarte puternice nu se găsesc la tot colţul, s-a renunţat la ideea casei de licitaţii in-game. Locul acestora a fost luat de ghidele de comerţ, care permit comercializarea de obiecte către alţi jucători, în schimbul unei taxe destul de usturătoare. De curând cei de la ZeniMax au anunţat deschiderea unei pieţe de negoţ în afara jocului, în cadrul forumului dedicat jocului, unde jucătorii îşi pot posta anunţurile de vânzare şi cumpărare, la fel ca la mica publicitate.

Când vine vorba de PvP, TESO se transformă într-un MMORPG adevărat, divizat în campanii care pun în scenă confruntarea dintre cele trei facţiuni pe teritoriul Cyrodiilului. Lupta pentru stăpânirea fortăreţelor, minelor şi castelelor aminteşte de sistemele întâlnite în Dark Age of Camelot sau, mai nou, în Guild Wars 2. Succesul în aceste încăierări este răsplătit cu resurse ce pot fi folosite pentru îmbunătăţirea maşinăriilor de asalt sau repararea castelelor. La fel ca şi în alte jocuri care au adoptat acest sistem de PvP, sunt favorizate facţiunile care au mai mulţi jucători, succesul fiind determinat în special de mărimea armatei şi nu de iscusinţa acesteia. Partea PvP a jocului devine o opţiune cu adevărat atractivă după atingerea level cap-ului, când conţinutul PvE a fost epuizat sau nu se mai dovedeşte a fi deloc motivant. End game-ul pentru moment este atât de discret încât lipseşte cu desăvârşire. Cei care se aşteaptă la raid-uri epice şi loot pe măsură vor fi dezamăgiţi.

Cum mulţi au fost surprinşi în mod neplăcut şi de problemele tehnice de care suferă jocul, unele tipice oricărei lansări de MMO. Lag-ul este o complicaţie omniprezentă, în timp ce multe bug-uri îţi pot da bătăi de cap serioase sau pot face imposibilă terminarea unei misiuni. Conversaţiile, deşi înregistrate pentru fiecare NPC şi quest în parte, se mai întâmplă să dispară şi să asişti la o discuţie între muţi. Grafica nu te dă pe spate, mai ales când vezi mânerele săbiilor care trec prin corpurile personajelor sau sincronizarea mişcării buzelor. Setat la maximum însă poate provoca şi surprize plăcute, mai ales când vine vorba de armuri.

În concluzie, după zeci de ore petrecute în joc, încă aştept ca The Elder Scrolls Online să mă convingă că aventura a început, să mă ţintuiască în jilţ şi să nu mă lase să dau log out . Nu mă înţelegeţi greşit, nu este un joc prost şi ştim că MMORPG-urile îşi pot redresa traseul din mers. Dar, pentru moment, lipseşte acel sentiment de explorare liberă care a făcut atât de speciale Oblivion sau Skyrim. Acea libertate de a te aventura după placul inimii şi de a te scufunda în rolul ales. În momentul de faţă The Elder Scrolls Online nu reuşeşte să justifice prea bine taxa lunară pretinsă de la jucători, fiind o opţiune atrăgătoare doar pentru fanii seriei care vor să exploreze fiecare colţişor din Tamriel.