Lara Croft and The Temple of Osiris Review: templul bug-urilor

Lara Croft and The Guardian of Light a fost unul dintre jocurile mele preferate din 2010. Aventura izometrică a Larei avea cam tot ce-i trebuia pentru a fi un succes: atmosfera tipică de film cu Indiana Jones, puzzle-uri deştepte, grafică foarte bună şi, nu în ultimul rând, o componentă multiplayer cooperativă care funcţiona neaşteptat de bine.

În aceste condiţii, este lesne de înţeles de ce am aşteptat cu nerăbdare lansarea noului Lara Croft and The Temple of Osiris, acesta promiţând să aducă îmbunătăţiri semnificative la fiecare dintre capitolele amintite mai devreme. Din păcate, noul titlu al celor de la Crystal Dynamics demonstrează încă o dată că “socoteală din târg nu se potriveşte cu cea de acasă” şi că unele jocuri nu ar trebui să beneficieze niciodată de continuări.

Şi, pentru a începe cu începutul, povestea din Lara Croft and The Temple of Osiris nu va da pe spate niciun fan al seriei Tomb Raider: Lara şi Carter, un arheolog rival, aflaţi în căutare de artefacte ale unor vremuri demult apuse, îl eliberează pe zeul egiptean Set, care, la rândul său, îi blestemă pe cei doi. Din fericire, neînfricaţilor aventurieri li se alătura Horus şi Isis, fiul si nevasta lui Osiris, singurul zeu ce-l poate înfrunta pe proaspăt eliberatul Set. Din păcate, Osiris este un pic cam mort, singura metodă de a reînvoca spiritul acestuia fiind găsirea bucaţilor ce formează statuia sa, răspândite peste tot prin lumea de joc.

Credeţi-mă, ce am povestit aici este mult mai palpitant decât jocul în sine, care se rezumă să-şi expună firul narativ fie prin câteva secvenţe cinematice create în stilul benzilor desenate, fie prin câteva monologuri de-ale lui Set, unele dintre ele frizând penibilul. Şi totuşi, într-un asemenea joc nu povestea primează, intriga gândită de Crystal Dynamics fiind suficientă pentru a motiva jucătorii la început. Şi, dacă ar fi sa caut o veritabilă bilă albă la acest capitol, atunci aceasta ar fi vocea Larei Croft, interpretată de Keeley Hawes, aceeaşi actriţă din vechile titluri ale seriei (Tomb Raider Legend, Anniversary şi Underworld). A fost reconfortant să o aud din nou pe “adevărata” Lara Croft şi nu pe plângăciosul şi evervantul personaj al Camillei Luddington.

Să revenim însă la Temple of Osiris. Acum acţiunea se doreşte a fi neliniară, cu un HUB central din care pot fi accesate nivelurile ce ascund porţiunile din statuia lui Osiris. Aici au fost introduse câteva mecanici de joc noi, trecerea de la zi la noapte sau de la vreme bună la zăpadă sau ploaie deblocând arii inaccesibile în mod normal. Totuşi, aceste trucuri nu fac altceva decât să mascheze progresia liniară a jocului: nu vei putea accesa un anumit mormânt sau templu decât atunci când jocul îţi va permite acest lucru.

Şi pentru că tot a venit vorba de parcurgerea nivelurilor, întregul joc este destul de scurt, putând fi dus la bun sfârşit în aproximativ 6 ore de gameplay. Mai mult, unele niveluri sunt de-a dreptul jignitor de scurte, fiind formate doar dintr-o “cameră” introductivă şi o bătălie cu un boss. Iar aceşti boşi nu-s tocmai cele mai inteligente sau dificil de înfruntat creaturi. Mai ales în condiţiile în care, în modul cooperativ, poţi face respawn de câte ori vrei după ce ai murit. Nu doar boşii sunt neglijabili, ci şi monştrii normali, destul de usor de înfruntat indiferent de armele şi/sau amuletele pe care le ai echipate.

În Temple of Osiris îşi face apariţia un soi de sistem economic, fondurile strânse din culegerea de nestemate putând fi investite în deblocarea unor cufere, în ariile special concepute în acest scop, ce-şi fac apariţia după finalizarea fiecărui nivel. În aceste cufere se ascund upgrade-uri, amulete şi arme noi, a căror utilitate este însă chestionabilă, din motivele expuse mai sus. Că ai o mitralieră sau alta nu prea contează atunci când valul de monştri poate fi gestionat relativ uşor şi cu un simplu pistol. Astfel, cel puţin în a doua parte a jocului, am ales să nu ne mai batem capul cu aceste cufere şi să parcurgem ce a mai rămas din poveste cu arsenalul din dotare.

Un alt capitol la care strălucirea din Guardian of Light parcă a apus în Temple of Osiris sunt puzzle-urile. Acestea sunt mai puţin numeroase şi, de cele mai multe ori, uşor de rezolvat. Cu câteva excepţii, in care jucătorii ce-i controlau pe Horus şi Isis au fost nevoiţi să facă câteva “scamatorii”, rezolvarea puzzle-urile din Lara Croft and The Temple of Osiris a fost “directă”, fără bătăi de cap. Din fericire, încă mai există încăperile cu puzzle-uri opţionale, ceva mai dificile decât cele din campania propriu-zisă.

De asemenea, puzzle-urile se adaptează, în mod dinamic, în funcţie de numărul de jucători prezenţi: dacă sunteţi în mijocul unei aventuri solo, veţi avea parte de anumite provocări, în timp ce, pentru un party de patru oameni, puzzle-urile se vor schimba, făcându-şi apariţia noi elemente menite să pună în valoare numărul sporit de jucători.

Şi pentru că tot am ajuns în acest punct, trebuie menţionat că Lara Croft and The Temple of Osiris oferă suport pentru până la patru persoane în modul de joc multiplayer cooperativ, spre deosebire de Guardian of Light, care era limitat la doar doi jucători. De asemenea, Temple of Osiris beneficiază din start de suport pentru joc online, în timp ce predecesorul său s-a bazat doar pe multiplayer-ul local o bună perioadă de vreme.

Din păcate, chiar dacă joci online, o serie de limitări caracteristice multiplayer-ului local îşi fac simţită prezenţa în Temple of Osiris: jucătorii nu vor putea ieşi din acelaşi “ecran”, făcându-şi astfel apariţia o serie de bug-uri de-a dreptul stupide precum imposibilitatea de a rezolva anumite puzzle-uri (pentru că unul dintre jucători nu poate ajunge la o anumită trapă, să zicem, aflată în afara ariei de acoperire a “ecranului”) sau respawn-ul “în gol” (personajul proaspăt reînviat este ucis în clipa următoare pentru simplul motiv că plasamentul celorlalţi coechipieri a “dictat” ca poziţia de respawn să fie în mijlocul unui câmp de ţepi sau deasupra unei prăpăstii).

De altfel, aceasta este de departe cea mai mare problemă a noului Lara Croft and The Temple of Osiris: cantitatea de bug-uri pe “metru pătrat”. Parcurgând jocul pe PlayStation 4, în modul cooperativ online cu încă trei prieteni, nu a existat nici măcar un nivel în care să nu întâlnim tot felul de bug-uri, acestea variind de la chestii amuzante şi până la lucruri de-a dreptul frustrante. Pe lângă situaţiile amintite mai devreme, din “oferta” de bug-uri a jocului nu lipsesc personajele ce mor instant la intrarea într-un nivel, camerele pierdute prin cine ştie ce cotlon obscur al unui nivel în timp ce acţiunea se desfăşoară în cu totul alt loc, coliziunile defectuoase sau ecranele de loading care, după un timp de aşteptare destul de lung, te întorc la ultimul checkpoint în loc să încarce următorul nivel.

Jur că, dacă n-aş fi văzut cu ochii mei cum jocul şi-a aplicat de câteva ori cele mai recente patch-uri, aş fi crezut că am în faţă un beta incomplet de Lara Croft and The Temple of Osiris. Jocul este într-atât de plin de bug-uri încât face chiar şi versiunea iniţiala a lui Assassin’s Creed: Unity să pară un produs îngrijit şi finisat.

În aceste condiţii, chiar dacă am fost un fan al titlului precedent (Lara Croft and The Guardian of Light), îmi vine foarte greu să recomand noul Lara Croft and The Temple of Osiris. Poate doar dacă vreţi să vă specializaţi într-o eventuală meserie de beta tester sau dacă-l găsiţi prin vreun bundle, alături de alte joculeţe, la un preţ mult redus.