DmC Devil May Cry Review: diavolul îşi schimbă părul, dar năravul ba

Majoritatea producătorilor japonezi de jocuri îşi desfăşoară activitatea într-un „univers paralel”, oferind titluri realizate special pentru piaţa niponă, ale cărei standarde sunt destul de diferite (şi, uneori, chiar ciudate) faţă de ce apreciază publicul vestic (în care ne putem încadra şi noi). Totuşi, există şi publisheri japonezi de renume hotărâţi să cucerească occidentul prin fel şi fel de metode. Un astfel de nume este Capcom, iar noul DmC Devil May Cry este titlul ideal pentru a exemplifica strategia abordată de japonezi.

În primul rând, publisherii precum Capcom pleacă la drum cu un bagaj foarte important de mărci de renume, cum ar fi Resident Evil, Dead Rising sau exemplul de faţă – Devil May Cry. Apoi, pentru a se acomoda cât mai bine la cerinţele pieţei vestice, scapă de filosofiile de design japoneze prin contractarea unor studiouri străine în vederea dezvoltării acestor jocuri. Pentru a nu-şi ridica fanii vechi în cap, noile titluri sunt catalogate drept reimaginări ale seriilor din care fac parte, personajele şi poveştile fiind modificate.

Exact acest tip de strategie a fost aplicat în cazul noului DmC Devil May Cry: cu realizarea jocului a fost însărcinat studioul britanic Ninja Theory (autori ai mai vechilor Heavenly Sword şi Enslaved: Journey To The West), iar Dante, eroul carismatic al seriei, a fost transformat într-un puşti obraznic aflat la început de drum. A fost suficient pentru ca fanii înrăiţi să explodeze, renegând jocul încă înainte de apariţie, picătura care a umplut paharul fiind schimbarea coafurii şi culorii părului lui Dante.

Şi totuşi, în ciuda reacţiilor deloc calde venite din partea împătimiţilor seriei Devil May Cry, reuşeşte oare noul DmC să spargă barierele culturale şi să fie un joc îndeajuns de bun pentru a şterge cu buretele valul de idei preconcepute cu care a fost întâmpinat? Vom afla în cele ce urmează.

POVESTE

După cum spuneam, DmC Devil May Cry se doreşte a fi o reimaginare a seriei, povestea şi personajele fiind modificate şi adaptate viziunii celor de la Ninja Theory. Din fericire, chiar dacă universul prezentat de acest nou joc este ceva mai „occidental”, toate elementele definitorii ale unui titlu Devil May Cry au fost păstrate: oamenii sunt în continuare subjugaţi de demoni, aceştia din urmă fiind camuflaţi în societate şi infiltraţi în funcţii-cheie, prin intermediul cărora pot controla destinul omenirii.

Liderul demonilor este acelaşi Mundus, acum portretizat sub forma unui bancher îndeajuns de puternic şi viclean pentru a-şi îndatora toate naţiunile, menţinând atât politicienii cât şi masele sub control prin intermediul manipulărilor mass mediei sau a drogurilor mascate sub forma unei băuturi răcoritoare. În aceeaşi manieră sunt păstrate şi referinţele către Sparda, fost demon trecut de partea oamenilor şi părinte a celor doi copii – Dante şi Vergil – rezultaţi în urma relaţiei cu un înger.

Per total, din punct de vedere narativ, Ninja Theory s-a descurcat de minune cu remodelarea universului Devil May Cry, umanizând personajele şi adaptându-le nivelului de percepţie occidental. În acelaşi timp, producătorii au păstrat anumite elemente de fineţe, tributare vechilor încarnari ale seriei (cicatricile lui Mundus, aspectul de păpuşi al demonilor etc.), asezonate cu o doză importantă de umor (cum ar fi referinţele amuzante la coafura clasică a lui Dante).

GAMEPLAY

Lăsând la o parte adaptarea firului epic, o mare parte din îngrijorările fanilor cu vechime erau legate de cum va mofica Ninja Theory gameplay-ul caracteristic seriei şi în special sistemul de luptă, considerat unul dintre cele mai dezvoltate şi complexe din jocurile de acest tip. Ei bine, din fericire, nu prea avem de ce să ne facem griji la acest capitol.

Ca vechi cunoscător al seriei, imediat ce pui mână pe noul DmC Devil May Cry, te simţi imediat ca acasă. Dante are la dispoziţiei aceleaşi arme şi atacuri clasice, multe dintre combinaţiile speciale consacrate de titlurile anterioare făcându-şi apariţia şi în DmC. De asemenea, power-up-urile au fost păstrate în mare parte neschimbate, upgrade-urile fiind de asemenea familiare celor care au mai jucat Devil May Cry în trecut. Noutăţile vin din partea armelor angelice şi demonice, necesare pentru a doborî anumite tipuri de monştri sau obstacole, dar şi pentru navigarea nivelurilor.

Dacă ar fi să căutăm nod în papură, ne-am putea plânge de lipsa unui sistem de lock-on pe un anumit inamic, în unele instanţe Dante concentrându-se pe alţi monştri decât cei pe care ar trebui să o facă. Sincer, însă, am resimţit acest neajuns doar de câteva ori pe parcursul jocului, controlul şi camera fiind realizate în aşa fel încât nu simţi neapărat nevoia de a face lock-on doar pe un inamic.

Şi pentru că tot am ajuns la capitolul cameră, DmC Devil May Cry nu mai foloseşte unghiuri fixe pentru a prezenta acţiunea (decât în foarte puţine momente scriptate), fiind aleasă în schimb o perspectivă clasică la persoana a treia, în care jucătorul are control complet asupra camerei. O modificare foarte bine venită, mai ales că în DmC Devil May Cry chiar ai ce admira, level design-ul celor de la Ninja Theory fiind unul dintre cele mai bune pe care am avut ocazia să le întâlnim în jocurile recente.

Trebuie menţionate şi confruntările cu boşii, care, deşi destul de uşoare, sunt deosebit de spectaculoase, aspectul şi proprietăţile acestor inamici fiind foarte bine armonizate cu mediul de joc în care îşi fac apariţia.

Din punctul de vedere al dificultăţii, pe nivelul implicit, DmC Devil May Cry este destul de accesibil, suficient pentru a solicita jucătorii fără ai frustra. Finalizarea campaniei duce la deblocarea unor niveluri de dificultate avansate, în care monştrii sunt dispuşi altfel, luptele devenind astfel mult mai dificile. Mi se pare totuşi un pic cam puţin pentru un joc ce poate fi terminat iniţial în aproximativ 10 ore.

GRAFICA – ÎNTRE ARTA, TEHNOLOGIE ŞI JUCABILITATE

De obicei, în privinţa graficii, lucrurile sunt destul de simple: jocurile fie arată bine, fie nu. În cazul lui DmC Devil May Cry lucrurile sunt ceva ma complicate. Cei care au urmărit preview-ul video pe care l-am realizat pentru acest joc acum câteva luni îşi aduc aminte că m-am plâns de aspectul grafic al noului DmC. Şi pe bună dreptate: nivelul prezentat în demo este unul dintre cele mai slabe şi neatractive din jocul final, versiunea completă a lui DmC fiind mult mai atrăgătoare din acest punct de vedere.

DmC Devil May Cry foloseşte motorul grafic Unreal Engine 3, tehnologic jocul nefiind deloc impresionant. Pe de altă parte, titlul celor de la Ninja Theory recuperează în ceea ce priveşte direcţia şi viziunea artistică. Aminteam mai devreme că level design-ul este unul dintre cele mai bune pe care le-am văzut în ultima vreme: este de ajuns să arunci o privire asupra primului nivel din DmC pentru a ajunge la concluzia că Ninja Theory chiar ştiu să construiască locaţii pe cât de ciudate, pe atât de spectaculoase şi pline de feeling.

Şi totuşi, prezentarea grafică este probabil călcâiul lui Ahile atunci când vine vorba de noul DmC Devil May Cry. Versiunile de console ale jocului nu fac faţă decât la 30FPS, un framerate înjumătăţit faţă de vechile titluri ale seriei. De asemenea, ca impact imediat, grafica din DmC nu pare mai bună decât cea din Devil May Cry 4, joc ce nu avea nicio problemă să ruleze la 60 de cadre pe secunda, chiar şi folosind hardware-ul limitat caracteristic consolelor PS3 şi Xbox 360.

Şi, deşi producătorii au depus eforturi considerabile pentru reproduce fluenţa bătăliilor vechi la un framerate înjumătăţit, feeling-ul acela caracteristic seriei are serios de suferit de pe urma celor doar 30 de cadre pe secundă. Din fericire, acest framerate este stabil, cel puţin în privinţa versiunii de Xbox 360 pe care am avut-o în test. Personal însă, aş recomanda să mai aşteptaţi un pic până la apariţia ediţiei de PC, care, pe lângă grafica îmbunătăţită, nu va suferi de pe urma limitărilor de framerate.

SUNET ŞI CONTROL

Dacă în ceea ce priveşte aspectul grafic DmC este un joc al contrastelor, la capitolul audio cei de la Ninja Theory ar trebui să primească un zece cu felicitări. Dialogurile păstrează nota de patetism exagerat caracteristică jocurilor Devil May Cry, schimburile de replici cu anumiţi boşi fiind elocvente în acest sens.

Coloana sonoră ar trebui să fie de asemenea pe placul fanilor seriei, DmC Devil May Cry îmbrăţisând din nou sonorităţile industriale (Combichrist), combinate de această dată cu unele momente (bine alese şi dozate) de dubstep.

Nu putem încheia o prezentare dedicată unui asemenea joc fără să menţionăm un aspect extrem de important: dacă alegeţi să aşteptaţi versiunea de PC, aveti grijă să deţineţi şi un gamepad pentru acest joc. După cum spuneam mai devreme, camera liberă şi multitudinea de combinaţii existente în DmC recomandă folosirea stick-urilor analogice şi a butoanelor rezistente de pe un controller în defavoarea tastelor direcţionale şi a sărmanului mouse.

CONCLUZIE

Spre suprinderea cârcotaşilor, în ciuda schimbărilor aplicate poveştii şi personajelor, DmC Devil May Cry poate fi considerat un demn urmaş al seriei. Cei de la Ninja Theory au reuşit să păstreze elementele definitorii intacte, adăugându-şi propria amprentă asupra formulei care a scris istorie de-a lungul anilor.

Grafica putea fi mai bună şi durata campaniei ar putea fi considerată prea scurtă de o anumită categorie de public (cei ce nu doresc să reia un joc doar de dragul dificultăţii sporite), aceste aspecte recomandând aşteptarea unei reduceri de preţ înainte de eventuala achiziţie a noului DmC Devil May Cry.