Devil May Cry 5 Review: trei într-o barcă

Spre sfârşitul “epocii” pe care PlayStation 3 şi Xbox 360 au marcat-o în istoria jocurilor video, producătorul şi publisher-ul japonez Capcom trecea printr-o veritabilă criză de identitate, încercând să-şi adapteze francizele importante pentru gusturile publicului din occident. Aceste demersuri s-au dovedit inutile, titluri “experimentale” precum Resident Evil: Operation Raccoon City, Lost Planet 3 sau DmC Devil May Cry (în ciuda nivelului calitativ de necontestat al acestuia din urmă) nefăcând altceva decât să îndepărteze fanii de aceste serii.

Din fericire, Capcom şi-a revenit între timp, de la Resident Evil 7: Biohazard şi până acum compania publicând doar jocuri deosebit de apreciate, cum au fost Monster Hunter: World sau recentul remake Resident Evil 2. Tot din acest şir al greşelilor asumate şi apoi corectate face parte şi proaspăt lansatul Devil May Cry 5, o continuare directă a seriei, pe care fanii înrăiţi o aşteptau de mai bine de un deceniu. Spunem continuare directă pentru că precedentul DmC Devil May Cry a fost gândit drept un soi de reimaginare a poveştii, în timp ce evenimentele din Devil May Cry 5 succed firul narativ din Devil May Cry 4, păstrând personajele seriei în versiunile lor iniţiale, cele adorate de către fani.

Astfel, în primul plan al poveştii se întorc cei doi eroi jucabili din Devil May Cry 4 – legendarul vânător de demoni Dante şi mai tânărul, dar extrem de ambiţiosul Nero. Şi pentru că aşa îi stă bine oricărei continuări care mai adaugă un +1 cifrei din denumirea jocului, pe lângă cei doi, în Devil May Cry 5 îşi mai face apariţia încă un personaj principal jucabil: misteriosul V. Încă de la primul contact cu luptele din Devil May Cry 5, poţi observa cu uşurinţă că producătorii au fost extrem de atenţi la criticile venite după DmC Devil May Cry, noul joc îmbrăţişând din nou sistemul de luptă clasic al seriei, cu posibilitatea de a face lock-on pe inamici, un camion de mare tonaj de combo-uri şi mişcări speciale şi, nu în ultimul rând, framerate-ul fluent de 60 de cadre pe secundă.

Mai mult, cei trei eroi ai jocului beneficiază fiecare de un stil de luptă fundamental diferit de al celorlalţi doi. În intervalul dintre Devil May Cry 4 şi jocul actual, Nero şi-a pierdut una dintre mâini, aceasta putând fi înlocuită cu diferite tipuri de braţe mecanizate, fabricate de o nouă apariţie fermecătoare în cadrul seriei: Nico (un soi de mecanic-femeie, pe cât de atractivă şi utilă, pe atât de nepoliticoasă şi “directă” în exprimare). Folosindu-şi sabia clasică Red Queen, a cărei putere poate fi amplificată prin procedura de revving (familiară celor care au jucat DMC4), combo-urile şi loviturile speciale aferente acesteia, precum şi suita de oportunităţi noi oferite de modelele variate de braţe mecanice puse la dispoziţie de Nico, stilul lui Nero poate varia de la “tradiţional” şi până la total sărit de pe fix. Spre exemplu, unele astfel de proteze metalice se pot transforma în veritabile rachete, pe care posesorul se poate urca şi ghida către viitoarele victime, altele în biciuri ce pot arunca inamicii în toate părţile, altele pot trage cu lasere etc. Nu lipseşte nici opţiunea de a folosi acest braţ artificial pentru a prinde inamicii şi a-i aduce în proximitatea lui Nero (sau a-l aduce pe el în apropierea lor), mişcare prezentă şi în Devil May Cry 4.

În schimb, noul venit V adoptă un stil mult mai pasiv de a lupta, fundamental diferit de ceea ce am întâlnit până acum în cadrul acestei serii. Mai exact, V nu deţine forţa necesară pentru a înfrunta inamicii din joc de unul singur, beneficiind în schimb de aportul unor animale magice: pasărea Griffon (ce poate ataca de la distanţă) şi pantera Shadow (specializată în atacurile din apropiere), pe care le poate controla prin intermediul comenzilor indirecte. Când aceste două bestii aduc inamicii pe “ultima lor sută de metri”, V trebuie să intervină pentru a-i ucide definitiv. Pentru inamicii mai puternici, cum ar fi omniprezenţii boşi de nivel, V poate apela şi la Nightmare, un soi de golem gigantic, pe care, dacă alege să-şi însuşească acest skill, îl poate şi călări în bătălie. Per total, stilul lui V, deşi ciudat la prima vedere, se potriveşte foarte bine amalgamului de “nebunie” prezent în Devil May Cry 5.

Nu în ultimul rând, jucătorii îl vor avea la dispoziţie, ceva mai târziu în cadrul poveştii, pe vechiul protagonist al seriei, Dante, care are la dispoziţie mai toate mişcările care l-au consacrat în titlurile anterioare. Dintre toţi cei trei eroi din Devil May Cry 5, Dante este, de departe, cel mai complex, beneficiind de patru stiluri de luptă diferite, fiecare cu avantaje şi vulnerabilităţi, precum şi de un veritabil arsenal de arme, care se extinde aproape după fiecare nivel parcurs. Nu lipsesc mai multe tipuri de săbii, pistoalele sale Ebony şi Ivory, un nunceak ce se poate transforma în lance, care foloseşte puteri de îngheţ, foc şi electricitate, o pălărie ce conferă posesorului posibilitatea de a ataca inamicii cu red orbs (folosite în joc pentru a dobândi noi abilităţi şi upgrade-uri pentru arme) sau chiar un lansator de rachete. Dante se poate mula astfel pe preferinţele tuturor jucătorilor, bogăţia sa de opţiuni garantând că fiecare îşi va găsi un “loadout” preferat pentru acest personaj.

Precum ne-au obişnuit deja precedentele jocuri Devil May Cry, cei trei vor cutreiera numeroase niveluri (20 de misiuni principale şi un prolog, în cazul lui DMC5), înfruntând demoni de mai toate felurile, precum şi deloc puţinii boşi (aproape fiecare misiune se sfârşeşte cu o astfel de luptă). Toţi aceştia sunt realizaţi în cel mai pur stil al seriei: un amalgam de inspiraţii religioase combinate cu corpuri sau membre de animale sau oameni. Dacă ar fi să criticăm totuşi ceva la Devil May Cry 5, ne putem opri asupra design-ului anumitor misiuni, concepute mai mult ca o înşiruire continuă de arene, puzzle-urile fiind aproape inexistente. Există şi unele secvenţe de platforming, cu care trebuie să te obisnuieşti la început, controlul deplasării personajelor fiind o idee cam sensibil şi inexact la prima vedere, iar camera mai “neascultătoare” decât ar fi cazul. Nu în ultimul rând, nivelurile sunt împânzite cu arii ascunse, unde se pot dobândi orbs suplimentare, dar şi descoperi intrările către anumite misiuni secrete (ce constau în challenge-uri similare cu cele oferite de runele din DOOM, spre exemplu).

Un alt aspect al jocului ce ar putea fi pus pe lista bilelor negre este prezenţa microtranzacţiilor pentru a dobândi red orbs (necesare pentru upgrade-uri ale armelor şi skill-urilor) sau blue orbs (ce pot creşte băruţa de viaţa a personajelor). Totuşi, în ciuda existenţei acestei opţiuni, o consider de-a dreptul inutilă pentru majoritatea covârşitoare a jucătorilor. De ce? În primul rând, cel mai scăzut nivel de dificultate – Human – este neaşteptat de accesibil chiar şi pentru începători, un jucător mediocru, care a trecut însă prin Devil May Cry 4, fiind capabil să termine întregul joc fără a muri nici măcar o dată (chiar şi fără să apeleze la elemente ajutătoare precum executarea automată a combo-urilor).

Şi chiar dacă moare, poate reînvia imediat şi relua acţiunea fix din locul în care a lăsat-o cu ajutorul unui Gold Orb, acestea fiind prezente în cantităţi suficiente pe parcursul campaniei şi oferite, de asemenea, la fiecare pornire zilnică a jocului. Pentru cei cu o oarecare experienţă cu seria, recomandăm din start al doilea nivel de dificultate – Devil Hunter –, în cadrul căruia luptele sunt mai echilibrate şi chiar pot pune unele probleme. După finalizarea campaniei, se deblochează o a treia astfel de opţiune – Son of Sparda –, mult mai dificilă, cu un plasament remixat al monştrilor şi alte provocări suplimentare. La o primă parcurgere a jocului, chiar şi pe modul Devil Hunter, nu ar trebui să petreceţi mai mult de 15 ore până când veţi ajunge la derularea listei de credits.

Ce pierde însă la capitolul longevitate Devil May Cry 5 recuperează atunci când vorbim despre prezentarea jocului, atât la nivel grafic, cât şi în ceea ce priveşte partea sa sonoră. Pe scurt, noua creaţie a celor de la Capcom este unul dintre cele mai impresionante jocuri ale momentului din punct de vedere vizual. Studioul japonez foloseşte din nou RE Engine (utilizat şi de Resident Evil 7: Biohazard, precum şi de recentul Resident Evil 2), personajele fiind modelate şi animate după actori reali, iar framerate-ul menţinându-se la nivelul dorit (60fps) în majoritatea situaţiilor din joc. Asta în timp ce pe ecran sunt afişaţi zeci de monştri şi o cantitate apreciabilă de efecte speciale ce caracterizează majoritatea mişcărilor speciale din Devil May Cry 5. Atenţia la detalii este şi mai evidentă în cadrul secvenţelor cinematice, redate în timp real cu ajutorul motorului grafic, acestea putând fi considerate unele dintre cele mai avansate pe care am avut ocazia să le admirăm până acum în jocuri, atingând şi chiar depăşind nivelul filmelor CGI de acum câţiva ani.

Totuşi, am întâlnit câteva probleme tehnice cu versiunea de PC a jocului, pe care am avut-o în test. Spre exemplu, pe sistemul nostru de testare, echipat cu procesor Intel Core i7 6700, 16GB de memorie RAM şi placă video NVIDIA GeForce RTX 2080 Ti, la fiecare pornire, Devil May Cry 5 comuta pe o schemă de culori ciudată, care varia în funcţie de display-ul folosit: pe monitor (conectat prin Display Port) jocul era foarte întunecat, cu un aspect şters şi nesaturat, în timp ce pe TV (conectat prin HDMI) căpăta o tentă pronunţată de violet, devenind de-a dreptul imposibil de jucat. Din fericire, acest neajuns se corecta automat la comutarea între modurile de afişaj (fullscreen, window sau borderless window) din setările jocului sau atunci când schimbam rezoluţia. Acest comportament s-a menţinut pe întreaga perioadă de testare a jocului, înainte şi după apariţia driverelor dedicate de la NVIDIA, fiecare pornire a jocului necesitând acest pas suplimentar pentru a rezolva problema culorilor.

Din cauza acestui fapt, dar şi a lipsei de suport pentru monitoarele ultra-wide sau pentru configuraţiile multi-monitor, nu vă recomandăm neapărat versiunea pentru PC a jocului. Este adevărat, cu o placă video potentă, nu veţi avea probleme să rulaţi Devil May Cry 5 cu toate detaliile la maximum, în rezoluţie 4K nativă (3840×2160), la un framerate locked de 60fps. Însă majoritatea acestor caracteristici grafice sunt prezente şi în versiunile de console, unde modelele Xbox One X şi PS4 Pro prezintă un nivel vizual aproape identic, păstrând framerate-ul intact. Modelul clasic de PS4 se achită şi el cu brio de sarcini, scăzând însă rezoluţia la 1080p (absolut suficient pentru cei cu TV-uri nu atât de noi), singurele console cu probleme evidente de performanţă fiind Xbox One-ul original sau modelul S. În plus, dacă aveţi de gând să parcurgeţi Devil May Cry 5 pe PC, nu uitaţi să investiţi şi într-un controller de calitate, absolut necesar pentru o experienţă de joc adecvată.

În ceea ce priveşte partea auditivă, nu putem vorbi de Devil May Cry 5 decât la superlativ: actorii au înţeles perfect natura “extravagantă” a personajelor pe care le interpretează, vocile fiind excelente, iar muzica ridicându-se la acelaşi nivel. Producătorii au mers într-atât de departe încât să aleagă teme muzicale diferite pentru fiecare dintre cele trei personaje principale, compuse pentru a complementa personalităţile acestora. Spre exemplu, atunci când intrăm în pielea lui Dante, în boxe va răsuna un metal “supărat”, în timp ce luptele alături de Nero vor fi acompaniate de o combinaţie de industrial, muzică electronică şi pop (piesa “Devil Trigger”, interpretată de cuplul Casey şi Ali Edwards este deja considerată un veritabil hit, fiind intereptată live şi pe scena de la The Game Awards 2018).

În timp ce precedentul DmC Devil May Cry a încercat să-şi adapteze universul percepţiilor vestice, Devil May Cry 5 se reîntoarce la origini, păstrând toate elementele iubite de fani: personajele şi povestea de-a dreptul nebune, care nu se iau prea mult în serios, dar şi gameplay-ul extrem de tehnic, bazat pe însuşirea multor combinaţii şi mişcări speciale. Adăugaţi aspectul grafic de invidiat, dar şi deschiderea către publicul începător, şi reiese un joc pe care niciun fan al genului action nu ar trebui să-l rateze.