Daemon X Machina Review: confuzia narativă împotriva maşinii

Cultura japoneză este fascinată de roboţi imenşi, dovadă fiind toate serialele de animaţie şi jocurile video care sunt lansate în jurul acestora, dintre care multe nici nu ajung în vest. Astfel, lansarea unui titlu precum Daemon X Machina, considerat un soi de succesor spiritual pentru seria Armored Core, nu este tocmai surprinzătoare, mai ales după o absenţă de aproape o generaţie a acestui tip de jocuri. Produsul finit s-ar putea însă să nu atragă noi fani în acest gen, ci doar să ofere o mică „gustare” pentru cei care au aşteptat cu sufletul la gură un nou shooter arcade cu roboţi.

Este interesant faptul că, deşi Daemon X Machina este un titlu lansat în 2019, multe din elementele sale par să fie destul de „învechite” încă de când pornim jocul. Aici nu vorbim obligatoriu despre stilul în care acest titlu arată, întrucât grafica este destul de „cartoony”, iar tehnologia din spate (Unreal Engine 4) este destul de modernă pentru a face jocul puţin mai „strălucitor”, ci despre structură, câteva decizii de design şi chiar modul în care este spusă povestea.

De fapt, povestea este probabil cel mai slab punct al acestui titlu şi ar putea fi motivul pentru care unii dintre jucători, mai ales cei care nu au răbdare cu „japonezismele” de tip anime, vor abandona Daemon X Machina. Clipul de introducere prezintă, fără să explice mare lucru, un eveniment catastrofic ce a dus la distrugerea unei bucăţi din Lună, care s-a prăbuşit apoi pe Pământ. Acest lucru a schimbat complet viaţa pe planetă, aducând noi descoperiri precum energia Femto, ce au permis dezvoltarea unor roboţi de tip „mech” numiţi în joc Arsenal.

Acelaşi eveniment a dat naştere şi unei erori în reţeaua de inteligenţă artificială a planetei, care a început să preia controlul maşinilor de război automate şi să atace omenirea. Astfel s-au format mai multe facţiuni noi, separate de state, şi companii militare private de mercenari, scopul lor fiind protejarea planetei de zona de impact a lunii, numită Oval Link. Aici sunt păstrate sub carantină „radiaţiile Femto”, pentru a proteja restul planetei, dar tot aici au loc atacuri ale forţelor AI, iar cele patru facţiuni se luptă pentru controlul terenului. Dacă consideraţi că tot ce am zis are foarte puţin sens, nu vă voi învinui.

Jocul aruncă multe informaţii după fiecare misiune, în timpul misiunii şi chiar înaintea lor, cu zeci de personaje diferite care apar episodic, încărcându-ţi memoria inutil. Uneori este greu de ţinut pasul cu tot ce se întâmplă, iar de multe ori este probabil mai bine să treci peste dialogurile interminabile. Totuşi, dacă vrei să înţelegi ceva din poveste, acestea sunt necesare, iar spre final firul narativ începe să capete sens, dar direcţia în care merge este destul de previzibilă. În funcţie de nivelul de răbdare, poţi urmări sau nu povestea. Din fericire, aceasta nu este tocmai necesară pentru a te bucura de joc.

Una dintre problemele pe care povestea le are, pe lângă stilul haotic de prezentare, este modul în care este expusă. Personajele sunt în mare parte prezentate într-o interfaţă de chat, cu un avatar desenat şi text care este acompaniat de o prestaţie vocală. Aşa vei întâlni multe dintre personaje şi cam aşa este spusă povestea jocului pe tot parcursul său.

Există din când în când secvenţe cinematice pentru a expune evenimentele mai importante, iar uneori, în timpul şi înainte misiunilor, apar şi modele 3D, însă calitatea acestora este de nivelul PlayStation 2. Totuşi, luând în calcul stilul anime al graficii, acest lucru nu este foarte deranjant.

Dacă reuşeşti însă să treci peste acest mare obstacol, vei descoperi că Daemon X Machina este un titlu destul de bine pus la punct când luăm în calcul genul din care face parte. Totul este centrat în jurul robotului Arsenal, „costumul de luptă” al personajului uman pe care îl controlezi, acesta fiind complet personalizabil. De fapt, fără să vrea, DxM este un „looter shooter”, scopul fiind întotdeauna adunarea de noi componente pentru robot, pentru a deveni din ce în ce mai puternic.

Pe parcursul misiunilor poţi colecta diverse componente pentru Arsenal, precum braţe, picioare, corp, cap sau arme. Varietatea este mare, poate chiar prea mare uneori, însă şi nivelul de personalizare este la fel de vast. Chiar dacă poţi pur şi simplu să ataşezi componentele care ţi se pare că arată mai bine, tot reuşeşti să te distrezi în Daemon X Machina, iar cei care apreciază tabelele în Excel vor putea să îşi construiască un robot eficient, pentru diverse cazuri de utilizare.

Poţi crea un robot foarte rapid, dar care poate fi doborât uşor, poţi realiza un robot ce foloseşte doar săbii, sau doar arme cu gloanţe, poţi crea o „namilă” cu multă armură care se mişcă greu, sau orice combinaţie dintre acestea. În luptă ai patru arme principale, câte două pentru fiecare mână, o armă auxiliară şi o armă de distrugere masivă. În fiecare categorie are multe subcategorii. De exemplu, armele principale sunt sortate pe tipul de muniţie: gloanţe, laser, melee, scut, etc. Armele de distrugere la fel: cu rachete, cu laser, etc. Fiecare armă în parte are propriile statistici de damage şi alte efecte, iar toate echipamentele pot fi apoi îmbunătăţite pentru a primi alte efecte folosind slot-uri, asemeni socket-urilor din Diablo, de exemplu.

După ce ai ales echipamentul dorit, ai la dispoziţie şi posibilitatea de a colora robotul, de a-i lipi stickere şi multe altele. Toate aceste „build”-uri pot fi salvate în diverse slot-uri, deci poţi avea mai multe versiuni ale Arsenalului la orice moment dat. În general, un build de medie ar trebui să fie bun pe tot parcursul jocului, iar armele nu îşi modifică atât de mult puterea pe parcurs, deci dacă găseşti o armă care îţi place pe la jumătatea jocului, o poţi folosi liniştit până spre final.

Pentru că am tot vorbit despre ce faci atunci când nu joci Daemon X Machina, apare inevitabila întrebare “Totuşi, cum este jocul?”. Ai de ales între misiunile de poveste, capitolele jocului fiind împărţite pe „Rank”-uri. Începi de la Rank E şi poţi ajunge la Rank A în rândul mercenarilor. Acesta nu este însă un sistem de progresie, ci doar progresul natural prin misiunile de poveste. Pe lângă acestea, există şi misiuni secundare, care pot fi realizate pentru a câştiga bani în plus, unele inspirate din cele principale, însă mult mai scurte. Sfatul meu este să le faceţi pe toate, pentru că upgrade-urile pentru robot şi personaj pot deveni foarte scumpe.

În fiecare misiune primeşti un scurt „briefing”, o discuţie cu ceilalţi mercenari, şi ajungi pe câmpul de luptă. Mediile de joc nu sunt foarte vaste şi sunt chiar îngrădite, părăsirea spaţiului de joc rezultând în explodarea Arsenalului şi într-un ecran de Game Over. Arsenalul are posibilitatea nelimitată de a zbura, dar poate să lupte şi terestru. Sistemul de luptă este bazat pe un mecanism de lockon automat, fiind necesară doar apăsarea pe „trăgaci” atât timp cât ai inamicii în zona centrală a ecranului. Totuşi, luptele sunt destul de rapide, iar faptul că eşti bombardat tot timpul cu informaţii pe ecran poate fi puţin cam copleşitor iniţial. În timp te adaptezi, însă.

Ceea ce începe ca un soi de antrenament de tir, inamicii opunând puţină rezistenţă în primele capitole de acomodare, poate deveni un adevărat haos, în special atunci când ai de a face cu alţi „şoferi” de roboţi. Majoritatea inamicilor AI cad din câteva focuri bine plasate, însă luptele cu alţi mercenari pot fi lungi şi complicate, întrucât roboţii lor sunt la fel de rezistenţi precum cei ai jucătorului şi au la dispoziţie aceleaşi tipuri de echipamente. Totuşi, nivelul de dificultate standard nu este tocmai greu, aşa că ar trebui să poţi învinge oponenţii virtuali fără prea multe probleme chiar şi din prima încercare. De alfel, coechipierii AI sunt destul de eficienţi, uneori aceştia reuşind să îndeplinească obiectivul în timp ce eu făceam alte lucruri prin nivel.

Daemon X Machina încarcă ecranul cu tot felul de elemente HUD, de la cele referitoare la starea robotului tău, la hartă, armele pe care le ai echipate şi multe altele. Astfel, rămâne destul de puţin loc pentru a mai vedea ce se întâmplă. Din fericire, ai posibilitatea să dezactivezi unele dintre acestea, însă fără informaţii este greu să fii foarte eficient.

În timp ce majoritatea misiunilor sunt „generice”, după prima oră de joc putând vedea cam tot cea are de oferit Daemon X Machina, cumva gameplay-ul este satisfăcător şi neaşteptat de distractiv. Este genul de joc pe care poţi să îl joci fără să te gândeşti prea mult la ce se întâmplă, într-un mod relaxant. Totuşi, din când în când, apare câte o sclipire: confruntări cu inamici imens, care reprezintă deliciul acestui joc.

Confruntările cu roboţii imenşi numiţi Immortals sunt un soi de lupte cu boşi, în care DxM împrumută câteva elemente din titluri precum Monster Hunter sau God Eater. Va trebui să te lupţi inteligent cu aceşti coloşi, să le dezvălui şi să le exploatezi punctele lor sensibile pentru a putea ieşi învingător. Aceste misiuni sunt de altfel realizate pentru a fi abordate şi în co-op, jocul oferind această posibilitate atât în multiplayer local, cât şi online.

Din păcate, sunt foarte puţini astfel de inamici, iar repetarea luptelor la infinit poate deveni plictisitoare. Există şi o componentă de multiplayer competitiv cu moduri 1v1 sau 2v2, însă nu recomand accesarea înaintea construirii unui robot „prefect”, cu tot ce îţi doreşti pe el. Chiar şi aşa, cei care joacă online sunt destul de buni, deci trebuie să te aştepţi la confruntări mult mai grele decât cele din campanie.

Şi totuşi, chiar dacă DxM este destul de plăcut în gameplay, nu este în niciun caz un joc foarte bine pus la punct. De multe ori inamicii se mişcă mai repede decât poţi întoarce camera pe controller, iar un sistem propriu-zis de lock-on pe inamic nu există. Am întâlnit şi câteva bug-uri deranjante, precum un inamic care s-a blocat în geometria unei clădiri la mijlocul unei misiuni, fiind imposibil să îl mai pot învinge fără un restart. Nu în ultimul rând, ideea de arene închise este interesantă, dar slab implementată. Poţi să ieşi în afara barierei galbene câte 20 de secunde, însă, în momentul în care atingi bariera roşie, explodezi automat. Uneori spaţiul dintre cele două bariere este foarte mic, iar o mişcare de eschivă precum abilitatea „blitz” care aproape te teleportează într-o direcţie, poate fi fatală. Am păţit asta în lupta cu boss-ul final şi nu a fost deloc distractiv.

Şi mai este o chestiune pe care n-am înţeles-o: jocul îţi permite în lupte să ieşi din Arsenal şi să mergi pe jos pe câmpul de luptă, dar „omul” tău este mult prea slab pentru a face orice. Ai câteva arme şi abilităţi, dar sunt ineficiente împotriva unui alt Arsenal, de exemplu, iar în misiuni o singură dată este necesar să te foloseşti de această capabilitate. Folosind sistemul de upgrade-uri poţi ajunge să deblochezi funcţia de a repara Arsenalul atunci când este doborât, însă această abilitate este complet opţională, fiind greu de înţeles exact de ce a fost inclusă capabilitatea de a lupta „pe jos”. Probabil că tăierea acestei componente ar fi permis finisarea altor părţi ale jocului şi ar fi rezultat într-un produs finit mai bun.

Am uitat să menţionez la început, dar Daemon X Machina este un titlu exclusiv pentru Nintendo Switch, ceea ce are sens, având în vedere popularitatea consolei în Japonia. Probabil că mulţi îşi doreau un joc de acţiune portabil cu roboţi, iar Daemon X Machina ar putea satisface această nevoie. Din punct de vedere tehnic, grafica este ok, chiar foarte bună din când în când, fiind bine mascate limitările platformei. Rezoluţia nu pare să fie nativă, dar în mişcare jocul arată bine, şi nu am înregistrat scăderi de framerate sesizabile nici în momentele cele mai aglomerate. Pentru un titlu limitat la 30 FPS, acţiunea este foarte fluentă şi gameplay-ul destul de rapid.

În niciun caz Daemon X Machina nu este un titlu de referinţă pentru Switch şi nici pentru genul de jocuri de acţiune cu roboţi. Totuşi, nu este un joc lipsit de valoare, întrucât în cele 10-15 ore de campanie reuşeşte măcar să ofere un gameplay plăcut, dacă nu şi o poveste coerentă. În funcţie de cât de mult vă place conţinutul jocului în single player, s-ar putea să mai scoateţi nişte ore de gameplay şi în modurile co-op şi multiplayer competitiv. Şi, pentru a termina într-o notă mai destinsă, Daemon X Machina este doar un joc OK… „not great, not terrible”.