Call of Cthulhu Review: teroarea cosmică, în versiune de buget

La începutul lunii octombrie am avut ocazia să aruncăm o privire asupra primelor patru capitole din noul Call of Cthulhu, impresiile noastre detaliate fiind regrupate în acest preview, pe care va recomandam călduros să-l parcurgeţi înainte de a continua cu următorul review.

Pe scurt, pentru cei care nu au răbdarea necesară să citească două articole în locul unuia singur, noul joc Call of Cthulhu de la publisher-ul Focus Home Interactive şi studioul Cyanide nu este tocmai un survival horror tradiţional, producătorii abordând mai degrabă o reţetă adventure, pigmentată cu elemente de role playing împrumutate din pen and paper RPG-ul pe a cărui licenţă oficială se bazează. Şi când spunem adventure, nu ne referim la jocurile moderne ce-şi atribuie această titulatură, ci la aventurile old school point and click, de care noul Call of Cthulhu este mult mai apropiat “sufleteşte”.

Aşadar, uitaţi de schimburile de focuri furibunde, de aşa-numitele “scare jumps” (sperieturi de moment, să le zicem), de secvenţe de acţiune ce te ţin cu sufletul la gură sau de alte astfel de momente caracteristice horror-urilor contemporane. Call of Cthulhu este, din acest punct de vedere (şi nu numai), extrem de fidel scrierilor lui H.P. Lovecraft, avansând într-un mod oarecum greoi pentru cei obişnuiţi doar cu jocurile din ziua de azi, accentul fiind pus pe explorarea mediului înconjurător, găsirea de obiecte cu ajutorul cărora pot fi rezolvate anumite puzzle-uri şi dialogurile extinse cu celalalte personaje.

Şi pentru că tot am ajuns la capitolele personaje şi poveste, în timp ce precedentul Call of Cthulhu: Dark Corners of The Earth îşi trăgea inspiraţia din nuvela The Shadow over Innsmouth, noul joc al celor de la Cyanide poate fi considerat un tribut adus unei selecţii mult mai largi a operelor lui Lovecraft, precum şi a întregii mitologii Cthulhu ce a rezultat din acestea. Dovada în acest sens stau elemente relativ minore, precum denumirile alese de producători pentru trofeele/achievement-urile din joc (ce reproduc titlurile nuvelelor lui Lovecraft), dar şi abordarea narativă a jocului, per ansamblu.

V-am povestit în preview-ul nostru despre povestea jocului, detectivul Edward Pierce călătorind pe misterioasa insulă Darkwater pentru a dezlega misterul decesului unei pictoriţe, ce, alături de familia sa, a pierit într-un incendiu controversat. O introducere specifică pentru un astfel de joc, am putea spune. Situaţia se va complica însă pe parcurs, cu numeroase personaje ce-şi vor face apariţia în ecuaţie, cu mai multe fire ale poveştii, ce aparent merg în direcţii total diferite, stârnind o oarecare senzaţie copleşitoare, de a fi asaltat mintal din mai multe direcţii, foarte asemănătoare cu modul în care îşi depăna Lovecraft povestirile. Din acest punct de vedere, actualul Call of Cthulhu este de departe jocul ce se aseamănă cel mai mult cu sentimentul oferit de parcurgerea unei nuvele a lui H.P. Lovecraft, o lectură apăsătoare, deloc facilă pentru cei cu o capacitate de concentrare mai redusă.

Şi, deşi are la bază mecanicile clasice de explorare şi dialog caracteristice genului adventure, gameplay-ul din Call of Cthulhu încearcă, la rândul său, să împrumute un pic din varietatea poveştii. Cu alte cuvinte, odată depăşit pragul primelor capitole (despre care am vorbit în preview), orizonturile jocului se mai lărgesc, producătorii implementând şi secvenţe de stealth, urmăriri în stilul a ce întâlneam în titluri precum Outlast sau SOMA, ba chiar şi un nivel ce se desfăşoară mai degrabă în stilul unui shooter tradiţional. Nu vă închipuiţi însă că aceste elemente au cine ştie ce “adâncime”, fiind introduse mai mult pentru a varia, cât de cât, formula jocului. Avem de-a face cu o abordare oarecum similară cu confruntările 1 vs. 1 din Indiana Jones and The Fate of Atlantis (pentru cine îşi mai aminteşte această veritabilă bijuterie de la Lucas Arts): simpliste, care confereau însă un strop de varietate fără a transforma jocul dintr-un adventure într-unul de acţiune.

O doză de originalitate vine din implementarea atributelor personajului principal, caracteristice unui joc RPG, precum abilitatea conversaţională, forţa fizică, priceperea în domeniul psihologiei, al misticismului sau al cunoştinţelor medicale. Pe lângă configurarea iniţială a acestor însuşiri, pe parcursul jocului, în momentele-cheie, Pierce va fi răsplătit cu noi CP (character points) ce pot fi folosite pentru a le upgrada. În funcţie de modul în care alegeţi să investiţi aceste CP, dialogurile pot varia, ba chiar şi posibilităţile de a rezolva anumite puzzle-uri, nu doar o dată jocul oferind mai multe variante pentru a progresa. Mai mult, toate aceste decizii se vor face simţite la sfârşitul jocului, existând cel puţin patru finaluri diferite pentru aventura lui Pierce (dacă ar fi să ne luăm doar după trofeele jocului).

Totuşi, când tragi linie şi faci socoteala finală, noul Call of Cthulhu parcă nu reuşeşte, cel puţin ca gameplay şi intensitate, să-ţi ridice nivelul de adrenalină la cotele la care alte jocuri horror o fac. Abordarea mai temperată, tipică genului adventure, şi referinţele parcă nesfărşite la operele lui Lovecraft nu sunt lucruri rele deloc, însă, după finalizarea poveştii (ce poate fi lejer parcursă în aproximativ 10 ore), parcă nu rămâi cu o amintire care să dăinuiască peste ani, cum a fost scena urmăririi din hotel din mai vechiul Dark Corners of The Earth.

Din acest punct de vedere, nu ajută nici realizarea tehnică a jocului, fiind evident faptul că noul Call of Cthulhu a fost conceput cu un buget redus: modelele personajelor nu arată deloc grozav, fiind oarecum depăşite chiar şi în comparaţie cu ce întâlneam în jocurile pentru PS3 şi Xbox 360, nici vorba de motion capture pentru animaţii, iar lip sync-ul este unul dintre cele mai slabe pe care le-am întâlnit în ultimii ani. Păcat, pentru că toate acestea sunt elemente care taie din sentimentul de “imersiune în terorile cosmice” pe care producătorii şi l-au propus iniţial. Situaţia este salvată într-o oarecare măsură de direcţia artistică a jocului, puternicile şi omniprezentele nuanţe de verde conferindu-i noului Call of Cthulhu acel look specific, cum nu se poate mai potrivit pentru a evidenţia o atmosferă apăsătoare.

Lucrurile stau mai bine când vine vorba de vocile personajelor, dacă puteţi trece peste gesticulările de cele mai multe ori ridicole ale acestora (cauzate, la rândul lor, de animaţiile de foarte slabă calitate). În rolul lui Edward Pierce cei mai atenţi dintre voi îl vor putea recunoaşte pe Anthony Howell, actorul ce şi-a împrumutat vocea şi eroului principal din Vampyr, alt joc de nivel mediu publicat de acelaşi publisher: Focus Home Interactive. Şi, deşi Howell şi colegii săi fac o treabă decentă, ar fi loc de îmbunătăţiri şi în acest departament al jocului. După cum spuneam, din păcate, limitările de buget ale acestui titlu sunt mai mult decât evidente…

Măcar nu ne putem plânge de probleme de performanţă: atât versiunea de preview (pe care am avut ocazia să o încercăm pe PC), cât şi ediţia finală oferită pentru review (pe care am parcurs-o pe PlayStation 4 Pro) au rulat fluent, ritmul temperat al jocului neimpunând nevoia de framerate-uri astronomice pentru a-l putea percepe aşa cum au intenţionat producătorii.

La final, la modul general, îndrăznim să vă recomandăm să aşteptaţi o reducere de preţ înainte de a vă arunca în desluşirea misterelor insulei Darkwater. Pe de altă parte, dacă sunteţi un fan înrăit al literaturii horror, cam niciun alt titlu nu reuşeşte să transpună povestirile lui H.P. Lovecraft la fel de bine într-un joc precum o face noul Call of Cthulhu. În acest caz, puteţi adăuga lejer un punct în plus notei de mai jos şi să puneţi jocul celor de la Cyanide pe lista de priorităţi pentru acest sfârşit de an.