Assassin’s Creed Unity Review: libertate, egalitate, naivitate

În ciuda faptului că Assassin’s Creed IV: Black Flag nu avut cine ştie ce aport narativ în cadrul seriei, aventura piraterească a fost destul de apreciată, mai ales graţie gameplay-ului variat, bazat în principal pe luptele navale. Şi totuşi, ce te faci cu oamenii precum autorul acestui articol, fani ai experienţei clasice Assassin’s Creed, care încă suspină după vremurile de aur reprezentate de Assassin’s Creed II sau Assassin’s Creed: Brotherhood?

Simplu, încropeşti o campanie de marketing bazată pe ideea “primului Assassin’s Creed conceput în exclusivitate pentru noua generaţie de console”, copiezi cât mai mult din jocurile de succes ale seriei, adaugi elemente “la modă” (microtranzacţii, mod cooperativ) şi grăbeşti totul cât mai mult, în aşa fel încât de sărbători fanii să poată juca rezultatul – Assassin’s Creed: Unity.

Au curs deja tone de cerneală virtuală pe marginea condiţiei deplorabile în care a fost lansat Assassin’s Creed: Unity, aşa că nu vom insista din nou asupra unor elemente pe care aţi avut ocazia să le vedeţi scoase în evidenţă de nenumărate publicaţii de profil. În schimb, am hotărât să ne concentrăm în două direcţii: lucrurile pe care Assassin’s Creed: Unity le face bine şi, în antiteză, locurile în care jocul celor de la Ubisoft scârţâie mult mai mult decât ar fi fost cazul.

CE NE-A PLĂCUT

După cum am menţionat chiar la început, personal aplaud revenirea lui Unity la originile seriei, cu un oraş “clasic” oferit spre explorare şi fără balastul bătăliilor navale din jocurile precedente ale seriei. Şi ce oraş: este vorba de Parisul sfârşitului de secol al XVIII-lea, aflat în plină revoluţie. Echipa care s-a ocupat de reproducerea oraşului a realizat o treabă excelentă: toate clădirile reprezentative ale oraşului de la acea vreme sunt reproduse în detaliu, la o scară cât mai apropiată de realitate.

Catedrala Notre Dame, spre exemplu, este la fel de impresionantă în joc precum este şi în realitate. Din acest punct de vedere, grafica din Assassin’s Creed: Unity arată excelent: arhitectura impresionantă a Parisului, cuplată cu iluminarea foarte realistă, creează iluzia unui joc cu adevărat next gen.

Mai mult, lăsând la o parte arhitectura propriu-zisă, şi activităţile şi misiunile secundare din oraş sunt parcă mai interesante şi mai bine gândite decât în precedentele titluri. Pe lângă povestea propriu-zisă, există enigmele lui Nastradamus, există crime ce trebuie rezolvate, tot felul de obiecte colecţionabile, misiuni secundare menite să upgradeze “centrul de operaţiuni” al asasinilor şi multe alte astfel de activităţi facultative.

Odată cu creşterea în complexitate a oraşului, probabil că producătorii au considerat necesară şi îmbunătăţirea modului în care personajul controlat interacţionează cu mediul înconjurător. Sistemul de parkour caracteristic seriei a primit o modificare importantă: personajul poate escalada clădirile cu agilitatea-i caracteristică, însă poate să şi coboare acum la fel de rapid. Astfel, se poate ajunge mult mai rapid în anumite locaţii, acest gen de eficienţă fiind vital pentru îndeplinirea cu succes a unor misiuni.

De asemenea, o problemă persistentă a seriei, sistemul economic inutil, primeşte un oarecare sens în Assassin’s Creed: Unity. Acum finanţele pot fi folosite pentru a upgrada personajul principal, existând posibilitatea de a cumpăra echipamente şi arme din ce în ce mai puternice, absolut necesare pentru a progresa pe parcursul campaniei single player. Aşadar, acum chiar ai o motivaţie puternică pentru a profita de sistemul economic din joc.

Şi pentru că tot am vorbit de personalizarea eroului principal, acesta, spre deosebire de Connor Kenway, reuşeşte să se facă plăcut, fiind vorba de un soi de copie a foarte simpatizatului Ezio Auditore. Soarta lui Arno Victor Dorian, deşi oarecum diferită de cea a asasinului din Florenţa, îl poartă pe erou cam pe aceeaşi cărare a vieţii, forţându-l să devină asasin pentru a corecta unele dintre greşelile trecutului.

Diferenţa majoră o face Elise, iubita lui Arno, aflată însă de cealaltă parte a baricadei, în tabăra Cavalerilor Templieri. Chimia dintre aceste două personaje împinge povestea mai departe, schimburile de replici (şi nu numai) dintre Arno şi Elise constituind probabil cele mai bune momente din Assassin’s Creed: Unity. De asemenea, secvenţele cinematice în care cei doi îşi fac apariţia împreună reprezintă probabil apogeul grafic din acest joc, reproducerea mişcărilor faciale şi a podoabelor capilare ale acestor două personaje fiind extrem de reuşită.

Nu în ultimul rând, în Assassin’s Creed: Unity se întoarce formatul “deschis” al misiunilor de asasinat: Arno este plasat în mijlocul unui mediu de joc ce oferă o libertate de mişcare sporită, în care singura regulă este necesitatea de a ucide un personaj negativ. Jucătorul este liber să exploreze, să găsească elemente ajutatoare şi să abordeze misiunea de asasinat după cum crede de cuviinţă. Spre exemplu, prima astfel de misiune se desfăşoară în Notre Dame, o construcţie complexă, care oferă numeroase moduri de acces către ţinta lui Arno.

CE NU NE-A PLĂCUT

Din păcate, când vine vorba de Assassin’s Creed: Unity, această listă este mult mai stufoasă. Să începem cu problemele tehnice: ce jucăm în momentul de faţă cu greu poate fi numit un titlu AAA livrat într-o versiune finalizată şi stabilă. Bug-urile sunt peste tot, pornind de la modul în care NPC-urile, prezente în cantităţi industriale, se mişcă prin mediul înconjurător, erorile ce-şi fac apariţia la tot pasul (Arno cade prin străzi, se blochează în clădiri etc.) sau script-urile ce nu se declanşează în cadrul misiunilor din campanie (care, în cel mai bun caz, implică o repornire a respectivei misiuni).

Poate că am fi trecut mai uşor cu vederea câteva dintre aceste probleme dacă Assassin’s Creed: Unity rula fluent, însă nu este cazul. Am avut în test versiunea pentru PlayStation 4 a jocului, care suferă de pe urma unor căderi de framerate inexplicabile, framerate-ul real neatingând aproape niciodată ţinta de 30 FPS.

Mai mult, pe parcursul testării, am avut parte de momente în care Unity era pur şi simplu de nejucat din cauza sacadărilor cumplite. Toate acestea sunt cuplate şi cu rezoluţia de doar 900p (1600×900), insuficientă pentru a conferi imaginii claritatea de care are nevoie. Astfel, avem parte de un joc care se mişcă prost, arată prost (din cauza rezoluţiei scăzute) şi se joacă prost (din cauza bug-urilor).

În Unity, avem parte de mult mai multe interioare de clădiri decât în trecut, Ubisoft considerând oportună introducerea unui sistem de stealth mai dezvoltat pentru a acomoda misiunile în care Arno trebuie să se furişeze prin aceste clădiri. În teorie, bineînţeles că introducerea unui buton dedicat modului stealth, precum şi adăugarea unui sistem de cover, ar trebui să fie lucruri pozitive.

Din păcate, controlul nu prea exact caracteristic seriei se propagă şi asupra acestor noutăţi, coverul eficient fiind mai degrabă o chestiune ce ţine de noroc decât de iscusinţa a jucătorului: nu o dată ni s-a întâmplat ca Arno să fie descoperit (şi misiunea să fie ratată) pentru că pur şi simplu personajul refuza să se adăpostească în spatele peretelui pe care-l vizam.

Şi, în momentele în care stealth-ul eşuează, singura opţiune viabilă rămâne lupta dreaptă. Assassin’s Creed: Unity a fost schimbat şi la acest capitol: este folosit acum un sistem în care Arno trebuie să pareze manual loviturile şi se poate confrunta cu mai mulţi inamici simultan. Din păcate, framerate-ul mult sub standard şi bug-urile legate de detectarea coliziunilor transformă aceste lupte în nişte momente dezamăgitoare, în care priceperea jucătorului trece în plan secund, favorizând folosirea excesivă de medicamente (care refac health bar-ul lui Arno) şi button mashing-ul (apăsarea obsesivă a butonului de atac).

Problemele de genul asta sunt urcate la un nou nivel în modul multiplayer cooperativ, unde luptele contra soldaţilor inamici sunt principalul obiectiv, misiunile fiind parcă gândite de nişte oameni cu mult prea puţină imaginaţie. Un concept precum cel din spatele seriei Assassin’s Creed ar fi permis dezvoltarea unor misiuni cooperative mai complexe, mai interesante: în schimb, avem parte de aceleaşi scenarii de genul “du-te acolo şi omoară toate forţele de rezistenţă, du-te dincolo şi elimină spionii etc.” Păcat, dacă voiam lupte împotriva unor valuri parcă interminabile de inamici, jucam Destiny. Măcar acolo jocul funcţionează corect, iar framerate-ul nu scade sub nivelul de îngheţ al apei.

Alternativ, dacă misiunile vi se par prea dificile, puteţi investi sync points (se câştigă în urma misiunilor duse la bun sfârşit) sau bani în skill-uri sau echipamente mai performante. Sau, dacă nu aveţi suficient timp, puteţi apela la bani reali pentru a achiziţiona aceste upgrade-uri. Bine, şi această opţiune nu funcţiona cum trebuie în versiunea iniţială a jocului; nu vă faceţi griji însă, Ubisoft a dedicat primul patch corectării acestui neajuns, în condiţiile în care jocul avea nevoie de rezolvarea unor problem mult mai arzătoare! Jenant.

Şi “bucuriile” nu se opresc aici: Unity este plin de limitări “artificiale”: cufere pe care nu le poţi deschide decât dacă rulezi aplicaţia-companion pentru tablete şi telefoane mobile (Ubisoft, încetăm odată cu mizeriile astea inutile?) sau costume pentru Arno (cum ar fi cele ale lui Altair, Ezio etc.) ce nu pot fi deblocate decât dacă aderi la un programul online Initiates. Ce s-a întâmplat oare cu accesul nelimitat la conţinutul aflat pe disc, pentru care un jucător a plătit deloc accesibila suma de 60-70€?

Poate că eram dispus să trec totuşi peste toate aceste neajunsuri dacă Assassin’s Creed: Unity oferea o poveste interesantă şi captivantă. Deloc surprinzător, nu este cazul: în afara relaţiei dintre Arno şi Elise, toata partea narativă din Unity pare fie reciclată, fie grabită. Secvenţele din prezent, vitale pentru povestea din jocurile AC, lipsesc cu desăvârşire, iar firul epic din timpul Revoluţiei Franceze nu oferă nici măcar o mostră din ce a însemnat acest eveniment istoric. Arno pur şi simplu ia la rând câteva personaje emblematice, precum Marchizul de Sade, Napoleon Bonaparte sau Maximilien de Robespierre, care dispar din peisaj la fel de repede precum au apărut.

Faceţi-vă un bine şi evitaţi Unity: acesta nu este Assassin’s Creed-ul next gen pe care-l aşteptaţi, ci mai degrabă un soi de monstru al lui Frankenstein, greoi şi abia funcţional. Şi, nu, slabe şanse ca arătarea hidoasă să se transforme într-un prinţ atrăgător printr-un patch miraculos: povestea din Unity va rămâne la fel de neinspirată indiferent de cât de bine sau prost ar rula jocul, iar design-ul misiunilor cooperative nu se va schimba peste noapte. Mai tragem un loz cu Assassin’s Creed: Rogue…