Assassin’s Creed Origins Review: faraon sau sclav?

Mai trebuie oare amintită popularitatea francizei Assassin’s Creed? Încă de la primul titlu, lansat acum un deceniu, putem spune că această serie a cucerit industria de gaming, ani la rând jocurile Assassin’s Creed înregistrând vânzări ce pot fi rivalizate doar de alţi giganţi precum Call of Duty sau Grand Theft Auto. În ultima vreme însă, în ciuda încercărilor celor de la Ubisoft (precum filmul cu Michael Fassbender, de care mai bine nu menţionăm), seria se află pe un evident trend descendent, pornit de trista amintire lăsată de Assassin’s Creed: Unity.

În aceste condiţii, este lesne de înţeles de ce publisher-ul a renunţat în 2016 la a mai lansa un joc Assassin’s Creed, oferind timp suplimentar celor de la Ubisoft Montreal pentru a realiza un titlu capabil să revitalizeze seria. Astfel a luat naştere Assassin’s Creed Origins, joc ce se doreşte a fi un soi de reinventare a conceptului AC în ceea ce priveşte gameplay-ul, dar şi o ocazie unică, narativ vorbind, de a afla de unde a pornit întreaga frăţie a asasinilor. Din păcate, după cum se întâmplă de prea multe ori în această industrie deloc iertătoare, socoteala de acasă a studioului Ubisoft din Montreal nu s-a potrivit în întregime cu proverbialul calcul din târg.

De această dată, s-a optat pentru Egiptul Antic drept loc de desfăşurare a acţiunii, o alegere cum nu se poate mai potrivită pentru o serie care şi-a făcut un obicei din a reproduce fidel (în limitele posibile totuşi într-un joc video) diverse perioade istorice. Aşadar, în Assassin’s Creed Origins putem explora Egiptul în timpul războiului civil purtat între renumita regină Cleopatra şi fratele acestuia, faraonul Ptolemeu al XIII-lea. În acest context, jucătorii vor intra în pielea lui Bayek, un medjay (un soi de şerif, protector, dar şi reprezentant al autorităţii faraonului) din regiunea Siwa, care, împreună cu nevasta sa Aya, trece printr-un moment foarte dificil.

Această traumă, pe care vă las plăcerea să o descoperiţi singuri, le schimbă complet viaţa celor doi, aruncându-i într-o perpetuă misiune de răzbunare, care va duce la apariţia frăţiei asasinilor. Din păcate, pe parcursul majorităţii jocului, relaţia dintre cei doi nu reuşeşte să fie deloc credibilă, Bayek şi Aya necomportându-se precum un cuplu care a trecut printr-o experienţă pe care nimeni nu şi-ar dori să o trăiască. Dimpotrivă, relaţia lor pare superficială, mânată de decizii stupide şi cu un deznodământ mult prea „neutru” pentru a genera emoţii din partea jucătorilor.

Însă nu ne-am aventurat în Assassin’s Creed Origins pentru idila dintre cei doi protagonişti, ci mai degrabă, după cum o spune şi numele jocului, pentru a afla cum a luat naştere frăţia din care au făcut parte personaje precum Altaïr Ibn-La’Ahad, Desmond Miles, Edward Kenway şi, bineînţeles, favoritul tuturor fanilor seriei: Ezio Auditore da Firenze. Ei bine, în ciuda subtitlului său, Assassin’s Creed Origins este foarte zgârcit când vine vorba de elementele vitale ce ţin de frăţia asasinilor: apariţia acesteia, mai mult accidentală, alegerea simbolului său, de-a dreptul penibilă, şi completa lipsă de interes arătată faţă de hidden blade, arma tradiţională a asasinilor. Rămâi cu senzaţia că scurtele momente legate de originile şi tradiţiile frăţiei asasinilor au fost adăugate foarte târziu în cursul procesului de dezvoltare a jocului, nefiind plănuite iniţial. Situaţia este într-o mică măsură salvată de introducerea, din nou, a secvenţelor jucabile în prezent, alături de o nouă eroină. Din păcate, şi în acest plan, povestea progresează mult prea puţin, adaptările făcute pentru a acomoda filmul Assassin’s Creed fiind forţate, determinarea celor de la Ubisoft de a integra firul narativ, viziunea şi personajele îndoielnice din film fiind de-a dreptul îngrijorătoare pentru viitorul seriei.

A doua schimbare de paradigmă adusă de Assassin’s Creed Origins este integrarea destul de agresivă a unor mecanici caracteristice jocurilor RPG: în loc de misiuni avem acum quest-uri, sistemul de luptă a fost schimbat fundamental, dorindu-se a fi mai apropiat de ceea ce putem întâlni în seria Dark Souls, a fost introdus un sistem de loot, cu posibilitatea de a dobândi arme şi scuturi mai puternice de la inamicii doborâţi, ba chiar şi interfaţa a fost schimbată pentru a semăna cât mai mult cu omoloaga sa din Destiny.

Să le luăm însă în ordine: în primul rând, Assassin’s Creed Origins este o aventură de proporţii exagerate, nu doar în ceea ce priveşte dimensiunile mediului de joc propriu-zis, ci şi din punctul de vedere al timpului necesar pentru a duce la bun sfârşit firul principal al poveştii. Mergând pe ideea de RPG, Ubisoft a luat decizia de a ataşa un nivel recomandat fiecărui quest (principal sau secundar), forţând jucătorii să „grind”-uiască experienţă dacă vor să abordeze respectivele misiuni cu şanse de reuşită. Din fericire, activităţile secundare semi-inutile, de tipul culesului de pene de prin oraş, au dispărut, grosul experienţei din Origins realizându-se prin rezolvarea de quest-uri secundare.

Din păcate, majoritatea acestora nu fac decât să se folosească de cele câteva tipuri de obiective generaliste ale jocului (mergi în punctul X, vorbeşte cu personajul Y, salvează-l pe prizonierul Z, investighează locaţia A, găseşte obiectul B, returnează-l personajului C etc.) în diferite combinaţii, predictibilitatea acestora nefiind eliminată nici de mini-poveştile pe care încearcă să le relateze. Multe dintre ele sunt de o banalitate cumplită, cu câteva excepţii ce-i drept, care mai degrabă sunt amuzante decât serioase. Ajungi astfel să-ţi doreşti să ai parte şi de alte activităţi pe care să le îndeplineşti, în afara acestor quest-uri secundare, pentru a dobândi experienţa necesară în vederea continuării poveştii principale. Şi, deşi în cantităţi reduse faţă de vechile titluri ale seriei, acestea există (nu, nu aţi scăpat de escaladarea turnurilor pentru a descoperi harta), însă conferă cantităţi infime de experienţă, mai ales la nivelurile superioare.

Astfel, vrei sau nu vrei, pentru a progresa eşti forţat să treci printr-o bună parte dintre quest-urile secundare pe care le are Origins de oferit, instalându-se astfel perioade întregi de plictiseală şi repetitivitate. Într-un final, în cazul nostru, după finalizarea cu succes a ultimului quest principal din poveste, contorul in-game indica aproximativ 32 de ore de joc. Sincer, aş fi preferat şi de trei ori mai puţin de atât, însă cu o poveste serioasă, care să nu trateze superficial momentele cruciale ele istoriei asasinilor, dar şi cu quest-uri secundare care să aibă ceva de spus, nu doar să repete aceleaşi elemente, în diferite succesiuni.

Continuăm cu noul sistem de combat, implementat probabil pentru a scoate în evidenţă diferenţele dintre diferitele tipuri de arme ce pot fi câştigate (sau cumpărate) sub formă de loot. În ultimele sale iteraţii, în ceea ce priveşte luptele, Assassin’s Creed migrase cu un oarecare succes spre formula brevetată de jocurile din seria Batman Arkham. Aceasta a fost abandonată în favoarea unui sistem asemănător cu cel din Dark Souls, cu două tipuri de atac (light şi heavy), cu posibilităţile de a „face” lock-on pe un oponent sau de a bloca cu scutul (şi eventual riposta la) atacurile inamicilor şi cu o abilitate de a te eschiva, deosebit de importantă pentru a supravieţui confruntărilor cu inamicii mai solizi. Din păcate, sistemul e stângaci, coliziunile nu sunt înregistrate tot timpul corect, camera o ia razna şi atunci când este folosit lock-on-ul şi are darul de a schimba şi schema de control implicită. Până la urmă, te obişnuieşti şi cu noul control şi cu neajunsurile luptelor, însă rămâi cu senzaţia că se putea mult, mult mai bine de atât.

Cât despre loot-ul din joc şi întregul ecosistem financiar creat în jurul acestuia, nu pot decât să spun că m-a lăsat rece. N-am simţit niciun moment nevoia de a cumpăra vreo altă armă, mulţumindu-mă cu cele primite de la inamicii doborâţi sau drept recompensă pentru rezolvarea anumitor quest-uri. Din nou, puţin mi-a păsat că armele sunt normale, rare, unice sau legendare, cele câteva variaţiuni de inamici generici dându-şi obştescul sfârşit în aceleaşi moduri, indiferent de statutul armei pe care am purtat-o.

În aceeaşi categorie de semi-inutilitate se încadrează şi abilităţile în care poţi investi punctele câştigate la fiecare avansare în nivel. Am atribuit aceste puncte doar pentru a nu rămâne cu ele nefolosite, singura abilitate cu adevărat folositoare fiind cea care îţi permite să porneşti cu băruţa de adrenalină pe jumătate plină (sau chiar complet plină, spre sfârşitul jocului), umplerea acesteia permiţându-i lui Bayek să efectueze un atac special, diferit pentru fiecare tip de armă. De asemenea, poate ne explică cineva de ce e nevoie să investeşti bani în mounts suplimentare, neexistând nicio diferenţă palpabilă între diferitele tipuri de cai şi cămile pe care le poţi călări.

Din categoria mecanicilor de joc pentru care Ubisoft probabil a aplicat pentru brevete revine sistemul de crafting pe care l-aţi mai întâlnit în mai toate jocurile companiei de la Far Cry 3 încoace. Pe scurt, poţi îmbunătăţi elemente precum armura lui Bayek, hidden blade-ul sau tolba sa de săgeţi colecţionând elemente precum piei de animale şi apoi investindu-le în acest gen de upgrade-uri. Tot din episoadele anterioare a fost preluat şi stealth-ul, cu aceleaşi furişări prin tufişuri şi căpiţe de fân, fluierat pentru a atrage atenţia inamicilor sau posibilitatea de a folosi bombe cu fum sau săgeţi otrăvite pentru a rezolva rapid o situaţie altfel dificilă.

Mini-map-ul obişnuit a fost înlocuit însă de posibilitatea de a explora împrejurimile cu ajutorul lui Senu, şoimul din dotarea lui Bayek, care poate marca inamicii sau obiectivele, chiar dacă nu îi vede direct. Da, nu glumim: Senu poate găsi şi proverbialul ac din carul cu fân, chiar dacă acesta, să zicem, se află într-o peşteră, în care păsăroiul egiptean nici măcar nu are acces. Pur şi simplu îl vede prin pereţi… Sincer, preferam oricând doza de artificial indusă de un mini-map decât absurdul acestei situaţii. Dar, ce să-i faci, doar nu era ca abiltăţile bufniţei din Far Cry Primal să nu fie reciclate, măcar o dată. Şi dacă tot vorbim de elemente împrumutate din alte jocuri Ubisoft, nu lipsesc nici bătăliile navale din Assassin’s Creed IV: Black Flag, mult mai rare ce-i drept şi limitate doar la anumite momente-cheie ale poveştii.

Dacă la partea de gameplay am ajuns la concluzia că Assassin’s Creed Origins nu rupe gura târgului, punctul forte al noului joc Ubisoft stă în reproducerea mediului de joc, fascinantul Egipt antic. Avem parte de o lume vastă, cu oraşe faimoase precum Alexandria, cu a sa arhitectură puternic influenţată de comunitatea numeroasă de greci, sau cetatea de scaun Memphis, nefiind trecute cu vederea faimoasele piramide din Giza sau Valea Nilului. Impresionantă nu este doar reproducerea grafică a acestor borne ale culturii şi civilizaţiei egiptene, cât şi includerea aspectului uman în ceea ce priveşte dezvoltarea economică a regiunii: oamenii îşi duc traiul şi în sate sau diverse aşezări cu scop practic, precum ferme sau mine, întregind astfel imaginea poate celei mai bine reprezentate ere din întreaga serie Assassin’s Creed. Abia aştept DLC-ul care promite să transforme întregul Egipt antic din Origins într-un veritabil muzeu, cu tururi ghidate şi explicaţii despre monumentele şi ritualurile acelor locuri şi vremuri.

Evident, la acest capitol ajută foarte mult şi reprezentarea grafică de calitate, oraşele, oazele şi templele din Assassin’s Creed Origins fiind reproduse fidel, la sentimentul de credibilitate contribuind şi abordarea artistică a producătorilor, iluminarea, jocul de particule şi texturile fiind în general de un nivel foarte ridicat. În privinţa laturii tehnice, jocul rulează decent pe o consolă PlayStation 4 Pro în mod pseudo-4K (mai apropiat de 1440p), fără scăderi de framerate deranjante, mai toate imaginile pe care le puteţi admira în acest articol fiind realizate cu ajutorul Photo Mode-ului integrat în joc.

Într-o oarecare contradicţie cu fidelitatea reproducerii grafice a Egiptului antic din Assassin’s Creed Origins se află vocile alese pentru personaje, făcându-şi apariţia o delimitare deranjantă a categoriilor sociale din joc în funcţie de accentul folosit. Spre exemplu, Bayek şi camarazii săi din Siwa vorbesc engleza ca indienii şcoliţi la Moscova, în timp ce Cleopatra şi alte personaje de viţă nobilă etalează cel mai pur accent britanic. Mă întreb dacă Animus-ul folosit pentru a retrăi aceste amintiri a ajuns într-atât de avansat încât să facă astfel de discriminări… Pe de altă parte, muzica mi-a plăcut, în special tema principală pe care o puteţi asculta în meniu.

Ajunşi la final, nu putem concluziona decât că Assassin’s Creed Origins nu este un joc prost, puţine titluri reuşind să reproducă la un asemenea nivel o întreagă etapă a istoriei omenirii, însă nici nu reuşeşte să redreseze seria aşa cum şi-a propus, elementele de gameplay proaspăt introduse fiind mai degrabă neinspirate sau slab implementate. Iar firul narativ al seriei merită mai mult decât justificările puerile pentru deciziile luate de nişte „minţi luminate” de la Hollywood.