Assassin’s Creed Odyssey Review: o odisee prea lungă pentru binele său

Pentru a elimina suspansul încă de la începutul acestui review, da, Assassin’s Creed Odyssey este un joc mai bun decât cel de anul trecut – Assassin’s Creed Origins. Nu este neapărat un Assassin’s Creed mai bun, ci un joc un mai bun, pentru că partea narativă din această serie s-a tot dus în jos după Assassin’s Creed III, cei de la Ubisoft nepărând capabili să o mai redreseze. Astfel, dacă abordaţi povestea din Odyssey fără pretenţii exagerate legate de lore-ul seriei sau de realităţile istorice, noul Assassin’s Creed poate fi considerat chiar “fun”.

Uitaţi de asasini, templieri şi alte reminiscenţe ale trecutului: în perioada în care se desfăşoară Odyssey, în secolul al V-lea Î.Chr., în timpul războiului peloponesiac dintre Sparta şi Atena, aceste grupări nici măcar nu existau. Evident, din joc nu lipsesc conspiraţiile, culturile ce-şi doresc controlul Greciei Antice şi alte elemente cât de cât familiare fanilor seriei, însă cel mai bine ar fi să nu le luaţi prea mult în serios. Nici măcar realizatorii nu pun mare preţ pe autenticitatea acestor evenimente sau personaje, multe dintre ele fiind expuse într-un mod mai degrabă “ştrengăresc”. Iar această abordare funcţionează, povestea din Odyssey fiind mult mai bine închegată decât cea din titlul precedent, iar unele dintre personaje, precum Socrate, de-a dreptul memorabile. Fiţi sinceri, mai ţineţi minte pe cineva din Origins în afară de Bayek, Cleopatra şi Caesar? Mda, nici noi.

Pentru prima oară într-un joc Assassin’s Creed, putem alege dintre două personaje jucabile la începutul poveştii: tânărul spartan Alexios sau sora acestuia Kassandra. Decizia ţine strict de gusturile jucătorului, neinfluenţând într-un mod dramatic desfăşurarea poveştii. Dimpotrivă, aceasta va curge la fel, indiferent de fratele pe care îl alegi, celălalt urmând să-şi facă apariţia mai târziu în cadrul poveştii. Amândoi sunt îngâmfaţi şi dornici de afirmare, cu o atitudine şmecherească, care se potriveşte de minune în cadrul poveştii, care, la rândul ei, nu trebuie tratată serios.

De această dată, în cadrul dialogurilor dintre personaje, veţi putea alege dintre mai multe replici, de cele mai multe ori aceste decizii fiind mai degrabă superficiale, indiferent de opţiunea aleasă deznodământul fiind acelaşi. Totuşi, există si momente cand aceste dialoguri pot influenţa anumite elemente narative, modificând unele întâlniri ulterioare, precum şi finalul poveştii. Nimic însă cu adevărat ieşit din comun.

Iar introducerea acestor tipuri de dialoguri reprezintă doar unul dintre elementele de RPG cam forţate din joc. Din nou îşi fac apariţia inventarul, echipamentul cu arme, armuri etc. definite de tot felul de cifre şi statistici complet inutile pentru fanii mai vechi ai seriei. Dar de departe nicio altă caracteristică de acest gen nu este mai enervantă decât nivelul personajului principal, care, din nou, dictează ce quest-uri poţi aborda, limitând sever desfăşurarea poveştii principale a jocului. Acestă progresie, deşi se desfăşoară într-un mod ceva mai organic decât în Origins, este fragmentată de sesiuni parcă interminabile de grinding, în care eşti forţat să desfăşori tot felul de acţiuni repetitive (cucerit forturi, ucis căpitani, incendiat silozuri) în încercarea de a obţine experienţa necesară pentru a continua firul principal al jocului.

Astfel, deşi am terminat povestea din Origins depăşind cu puţin pragul a 30 de ore de joc, pentru a duce la bun sfârşit odiseea lui Alexios am petrecut peste 55 de ore în Grecia Antică imaginată de Ubisoft. Din păcate, o bună bucată din această perioadă s-a rezumat la activităţi repetitive, existând, ce-i drept, şi quest-uri inedite, unele chiar amuzante şi memorabile. Dacă producătorii n-ar urmări obsesiv ideea de a ţine utilizatorul legat cât mai mult timp de propriul joc, în încercarea de a mai stoarce câţiva bani de la el de pe urma microtranzacţiilor, titluri precum AC Odyssey ar putea fi mult mai bune.

Am impresia că unele dintre regulile de aur ale design-ului de jocuri open world sunt complet ignorate de AC Odyssey şi creatorii săi. Este vorba de introducerea treptată a unor tipuri de activităţi, mai întâi prin intermediul unor misiuni principale, ulterior alegerea de a repeta acest gen de activităţi (în cadrul unor misiuni secundare/facultative) fiind plasată exclusiv în mâinile jucătorului. Dacă un anumit tip de activitate îmi place, o voi repeta eu singur, din proprie iniţiativă, fără ca jocul să mă forţeze în mod obsesiv să o fac pentru a putea progresa în poveste.

Spre exemplu: luptele cu mercenarii. Vă mai amintiţi de enervanţii phylakes din AC Origins, care apăreau şi te hăituiau când iţi era lumea mai dragă? Aceştia revin în Odyssey sub forma mercenarilor, personaje mult mai puţin repetitive decât erau phylakes din Origins. Acum există o listă întreagă de mercenari, cu nume, stil de luptă, puncte forte şi slăbiciuni proprii, aceştia făcându-şi apariţia şi vânând jucătorul atunci când acesta comite mai multe ilegalităţi. Ce te faci însă când ai ajuns în faze avansate ale jocului, după zeci de ore de gameplay repetitiv, şi apariţia unor mercenari enervanţi, de nivel înalt, pur şi simplu îţi blochează, în anumite instanţe, posibilitatea de a progresa? Înjuri, reiei ultima salvare şi te rogi să dai peste un bug (cum am făcut eu) în care accesul acestora în fortul în care îmi “desfăşuram activitatea” să fie restricţionat de vreun obiect invizibil.

Iar AC Odyssey este plin de astfel de “idei bune” în teorie, dar nu prea fericit puse în practică. Măcar acum te poţi plimba nestingherit cu „bărcuţa” prin Marea Egee, având obişnuitele opţiuni de upgrade ale corabiei, acţiune ce are un oarecare efect terapeutic, mai ales după ce ţi-ai stors nervii în prealabil cu câteva ore de incendiat resursele şi silozurile inamicilor.

Iar superficialitatea care caracterizează multe dintre elementele din Odyssey este cât se poate de evidentă chiar şi la nivelul mecanicilor de bază ale jocului, cum ar fi detectarea coliziunilor. Aceasta este “aproximativă”, afectând atât desfăşurarea luptelor, şi aşa inexacte şi stângace (cum erau şi în Origins, de altfel), cât şi modul în care calul lui Alexios (sau al Kassandrei) se deplasează prin mediul de joc. V-am avertizat încă de la început: nu puneţi prea mult preţ pe credibilitatea lucrurilor din joc şi concentraţi-vă pe componenta de “fun” din AC Odyssey. Astfel, veţi trece mult mai uşor peste situaţiile în care eroul, călare, se prăbuşeşte de pe un deal înalt, cade dramatic, iar apoi se ridică şi îşi continuă drumul fără probleme. Sau când căluţul se crede capră neagră, escaladând fără probleme munţi abrupţi într-un mod ce sfidează orice lege a fizicii… Pur şi simplu nu vă bateţi capul şi bucuraţi-vă de lucrurile bune din joc, care, din fericire, sunt prezente din plin.

Unul dintre acestea este grafica din Assassin’s Creed Odyssey, arătoasă fără a crea probleme majore de framerate. Sigur, lăsând la o parte monumentele emblematice, Grecia parcă nu are măreţia Egiptului antic din Origins, însă producătorii au făcut o treabă bună cu reproducerea numeroaselor forme de relief, a oraşelor importante (precum Atena sau Sparta), a armurilor şi armelor specifice vremii, precum şi a Mării Egee, ce leagă toate insulele pe care are loc acţiunea.

De altfel, cred că este pentru prima oară într-un astfel de joc când putem admira valuri cu spumă pe plaje, element estetic implementat chiar de către studioul Ubisoft din Bucureşti. De altfel, o echipă de peste 200 de developeri şi game testeri din cadrul studioului Ubisoft Bucureşti a contribuit la realizarea lui Assassin’s Creed Odyssey, fiind responsabilă pentru mai multe componente ale jocului, precum creaturile mitice, arena în care poţi lupta împotriva gladiatorilor sau gameplay-ul naval.

Dacă ar fi să căutăm nod în papura componentei vizuale din AC Odyssey, putem menţiona unele texturi care se încarcă un pic cam greu, dar nimic cu adevărat grav, după cum puteţi observa şi în imaginile din acest review (realizate cu ajutorul Photo Mode-ului, prezent din nou în joc). Când vine însă vorba despre dialogurile vorbite, lucrurile nu stau deloc bine: personajele sună ca nişte slavi care vorbesc engleză cu un accent grecesc extrem de forţat şi nenatural, existând instanţe, chiar şi în cazul aceluiaşi schimb de replici, când personajele pronunţă diferit acelaşi cuvânt. Foarte deranjant la prima audiţie, însă te obişnuieşti după câteva ore bune de joc.

Dacă am sta să vorbim în detaliu despre fiecare element al jocului, am putea scrie probabil întregi volume despre Assassin’s Creed Odyssey. Pe scurt însă, avem parte de un titlu vizibil mai bun decât Origins-ul de anul trecut, dar destul de inconsistent, ba chiar superficial în multe cazuri, neajunsuri pe care producătorii încearcă să le suplinească printr-o durată de joc mărită artificial. Chiar şi aşa, Odyssey este un joc “fun”, ce merită parcurs măcar o dată. Înarmaţi-vă însă cu răbdare de fier şi mult timp liber…