Sunt o admiratoare înrăită a filmelor şi romanelor poliţiste. De la clasici precum Agatha Christie şi Sir Arthur Conan Doyle până la serialele CSI şi documentarele de pe Investigation Discovery, îmi place să văd că există justiţie adevărată şi în ficţiune, dar şi în realitate. Ce lipsea era un joc, dar unul adevărat, nu titlurile casual care au invadat piaţa sub numele de „hidden object games” cu o poveste cu pretenţii poliţiste. L.A. Noire exact asta oferă, povestea unui om al legii şi a carierei sale, totul plasat într-o superbă atmosferă din Los Angeles-ul anilor ’40.
Cole Phelphs este numele protagonistului, la început un simplu poliţist care reuşeşte însă datorită abilităţilor sale investigative să devină detectiv, trecând pe rând prin cele mai importante departamente ale LAPD: Traffic, Homicide, Vice şi Arson. Cazurile rezolvate sunt din ce în ce mai complexe, culminând cu una dintre crimele celebre ale epocii, The Black Dalia, asasinatul Elizabethei Short. Evident, nu avem de-a face doar cu viaţa profesională a lui Phelphs, ci şi cu digresiunile sale personale, pentru că viaţa nu e deloc roz în epoca postbelică, mai ales după ce ai şi participat la război.
În total, versiunea de PC strânge 26 de cazuri, detectivul primind în fiecare departament un nou partener care îl va ajuta în cadrul investigaţiilor. Cum este destul de greu de dat detalii despre ele fără a dezvălui criminalii, pot spune doar că fiecare are acel „ceva” care să te facă să zici „hai, încă un caz şi mă duc la culcare…”, iar peste câteva ore te trezeşti că somnul a trecut pe planul 10… Unele cazuri sunt pur şi simplu numai bune de bancuri şi nu au răufăcători în adevăratul sens al cuvântului, chiar dacă faptele săvârşite sunt împotriva contra legii. Altele sunt cât se poate de cinice şi cei care comit actele criminale trezesc un real dispreţ; ideile trec prin cele mai comune motive pentru crimă: lăcomie, gelozie, ură, de aici rezultând însă o serie de investigaţii meritorii.
Jocul străluceşte când vine vorba de metodele alese pentru a duce la bun sfârşit anchetele, combinând interogatorii şi cercetarea locului crimei cu secvenţe de acţiune (doar e vorba de Rockstar) ce implică urmăriri cu maşini, fugăritul suspectului pe acoperişuri sau conflicte armate directe cu vinovatul sau crima organizată. Odată ajuns la locul investigaţiei, Phelps cercetează împrejurimile, eventualul cadavru şi discută cu martorii, suspecţii, cu medicul legist şi eventualii martori oculari, scopul fiind identificarea de noi indicii care să ducă la prinderea vinovatului. Aici intră în acţiune sistemul bazat pe expresiile faciale ale personajelor; în combinaţie cu faptele adunate şi opţiunile oferite de joc (Thruth, Lie, Doubt), poţi nimeri sau nu întrebările corecte pentru a mai înainta puţin pe drumul corect.
Dacă ai ales corect, jocul te anunţă cu un sunet specific, la fel şi dacă ai dat-o în bară. Expresiile faciale sunt extrem de bine realizate şi nu durează foarte mult să-ti dai seama când un interlocutor minte, spune adevărul sau doar jumătate din el, ţinând încă ascunse anumite detalii. Oricum, nu poţi arunca acuze aiurea, dacă alegi opţiunea Lie trebuie să şi aduci dovada minciunii; dacă nu o ai, acuzatul va refuza să mai vorbească cu tine, pe bună dreptate scandalizat de implicaţiile afirmaţiei tale. Pe măsură însă ce cazurile se complică, suspecţii nu mai sunt mincinoşi atât de slabi şi trebuie să fii foarte atent la comportamentul lor, la mişcarea ochilor şi a capului, la ticuri nervoase, chiar ajungi să te simţi ca un poliţist adevărat.
În orice moment, Phelps îşi poate consulta carneţelul care adună toate datele despre cazuri şi poate discuta cu partenerul dacă nu mai ştie ce să facă. De asemenea, adunarea de întrebări corecte aduce experienţă şi creşterea în nivel, acestea din urmă deblocând maşini, costume de detectiv şi oferind în plus puncte de intuiţie. Punctele se pot folosi pentru a elimina o optiune greşită în interogatorii, pe toate sau un fel de „sună un prieten” prin posibilitatea de a acesa comunitatea care poate are răspunsul pe care tu nu-l ştii.
Pentru că jocul a fost dezvoltat sub aripa Rockstar, poţi conduce liniştit prin tot oraşul şi răspunde la misiuni secundare anunţate prin radioul poliţiei; nu poţi face însă dezastru prin oraş, nici călca nevinovaţi, de multe ori nici nu ai voie să împuşti suspectul pe care îl urmăreşti. Chiar şi aşa însă, condusul e o adevărată plăcere pentru că Los Angeles-ul este realizat cu acurateţe, cele mai importante clădiri fiind la locul lor (şi chiar vorbesc în cunoştinţă de cauză, am vizitat oraşul real).
Vocile şi dialogurile sunt excelente, iar personajul lui Phelps este foarte bine construit, secvenţele cinematice dezvăluind un om pasionat de dreptate, un incoruptibil printre colegi mai sensibili la puterea banului, un om cinstit care nu sfârşeşte bine tocmai pentru că nu este dispus să facă rabat de la standardele sale morale. Atmosfera poate fi adâncită şi mai mult dacă alegi să joci alb-negru, activând opţiunea aferentă din meniuri, iar investigaţiile sunt şi ele ceva mai dificile fără culoare.
Pe cât de bune sunt ideile şi implementarea lor, pe atât de slabă este însă portarea pe PC. Am avut numeroase momente când totul era în reluare cu doar 5 cadre pe secundă, iar cele mai mari ăşteptări ale mele n-au văzut mai mult de 30 de frame-uri. Draw distance-ul este mic, clădirile şi maşinile apar cam din neant, nivelul de detaliu este mic şi texturile slabe, în afară de personaje şi mişcările lor faciale. Controlul este ciudat şi parcă împiedicat mai ales în secvenţele de acţiune, iar condusul pe tastatură e o adevărată pacoste. Eroul tinde să se blocheze în pereţi sau scări şi de multe ori am preferat să sar peste condus (pui partenerul să şofeze) din cauza performanţelor instabile.
Chiar dacă problemele tehnice pot fugări şi cel mai răbdător detectiv virtual, vă recomand să rezistaţi. L.A. Noire demonstrează că se poate combina condusul şi actiunea tipice Rockstar cu o poveste „neagră” cu puternice inspiraţii cinematografice (printre care L.A. Confidential), ce are ca protagonist nu un gangster înrăit, ci un om al legii în adevăratul sens al cuvântului.