Jurassic Park: The Game Review: Totul până la T-Rex

Eram indeajuns de mică în 1993, la lansarea fimului lui Spielberg, pentru a fi chiar impresionată de ideea că sângele dintr-un ţânţar preistoric păstrat în chihlimbar şi ceva ADN de broască pot readuce la viaţă dinozaurii. Toate numele cu terminaţie în „zaur” revin în jocul celor de la Telltale – Jurassic Park: The Game – în ceea ce se vrea o imitaţie a gameplay-ului din Heavy Rain, dar pe PC nu e decât o apăsare de butoane la grămadă, de preferinţă la momentul ideal.

În termeni narativi, lucrurile merg bine pentru că se porneşte de la spray-ul fals de cremă de ras care conţine embrioni de dinozauri şi se construieşte pe lângă film, lucrurile fiind destul de balansate între secvenţele de acţiune şi cele de măcar dorită dramă umană. Din păcate, tot restul se bazează pe Quick Time Events, adică secvenţe în care trebuie să apeşi tasta corectă la momentul potrivit, altfel mori. Sau pierzi medalia de aur şi doar te împiedici de o rădăcină de copac. Nicio problemă, mori la următoarea secvenţă, fără vreun motiv aparent, mai ales dacă tu crezi că ai apăsat corect, în timp ce jocul te contrazice câteva secunde mai târziu.

Dintre cele patru episoade (care nu depăşesc 5 ore de gameplay decât dacă te împinge încăpăţânarea să ai aur la toate secvenţele de butonare), primul este şi cel mai interesant pentru că se ţine aproape de film şi introduce personajele: Nima, hoaţa cu o răzbunare personală contra companiei care a pus dinozaurii pe insula Nublar; Gerry Harding şi a sa fiică adolescentă şi inevitabil rebelă, doctorul în genetică şi activistă pentru drepturile animalelor Laura Sorkin şi mercenarii trimişi să-i salveze pe cei menţionaţi. Cum totul se desfăşoară pe o insulă, nu sunt prea multe locuri unde personajele se pot ascunde de reptilele carnivore şi foarte des te vei trezi cu o secvenţă în care ai pe urme un velociraptor sau un Tyranosaurus Rex (alintat T-Rex), mereu lihniţi de foame.

Din păcate, pe cât de enervante sunt Quick Time Event-urile, pe atât de puţine şi de slabe sunt puzzle-urile. Sincer, mă aşteptam mai mult de la Telltale, un studio cu o reputaţie solidă în genul adventure; aici însă a fost sacrificată calitatea în favoarea platformelor, cel mai potrivit sistem fiind iOS-ul de pe iPad, unde jucătorii n-au de ce să se plângă că le scade IQ-ul. Pe PC însă, totul e mură în gură: te uiţi în jur, vezi semne de întrebare care se transformă în lupe si dai click pe ele; de obicei obţii doar informaţii adiacente, nu există un inventar, nu aduni obiecte şi nici nu ai momente în care să foloseşti neuronul pentru a scăpa dintr-o capcană. Ai nevoie doar de reflexe perfecte şi butoane rezistente pe tastatură sau gamepad.

Dialogurile sunt şi ele aiurite pentru că pot fi ascultate în orice ordine, ceea ce strică coerenţa poveştii. Personajele nu au adâncime, nici nu poţi să-ţi pară rău dacă mor sau suferă; oricum poţi relua la nesfârşit o scenă fatală pentru că după câteva încercări, combinaţia de butoane ce trebuie apăsate se simplifică. E adevărat că secvenţele de apăsat butoane sunt intense şi nu te simţi deloc bine decapitat de un dinozaur, fie şi doar la nivel virtual; tocmai această înţepătură de frustrare te face să continui, că doar nu e şopârla aia mai tare ca tine.

Partea vizuală nu cere prea multe din partea PC-ului, iar dacă oamenii nu sunt foarte bine realizaţi, dinozaurii au însă dimensiunea şi ferocitatea animaţiei comparabile cu efectele din film. Sunetele contribuie şi ele foarte mult, urletul T-Rex-ului trimiţându-mi fără drept de apel mâţa sub pat. Muzica este preluată parţial din film, astfel că la acest capitol nu sunt multe de reproşat. Din păcate, tot restul jocului nu reuşeşte să ofere imersiunea şi participarea necesare pentru un subiect atât de activ ca readucerea la viaţă a preistoricilor dinozauri şi mai ales scăparea lor de sub control. E mai mult un film în care treaba ta e doar să apeşi un buton la momentul potrivit.