Super Bomberman R 2 Review: de la bombardier la praștie

Când au văzut marile companii de jocuri că „francizele nostalgice” merg foarte bine, preluând modelul de la Nintendo cu Mario, Zelda, Kirby etc., au zis că un astfel de succes trebuie în continuare exploatat.

Din horă nu a putut lipsi Konami, tot japonezi, care și-au propus să evolueze și ei în sensul ăsta. Și așa de mult au evoluat că aproape au îngropat franciza Metal Gear, celebrul Frogger, Castlevania și Suikoden. Tot ei au și Bomberman, unul dintre jocurile care mi-a încântat copilăria.

Pe primul Bomberman, cel din 1983, l-am jucat atât de mult că-l visam nopțile și zi de zi nu mă simțeam întreg dacă nu băgam 20-30 de nivele în Bomberman. Și cred că le-am jucat pe toate, și pe NES, și pe HC… iar apoi a apărut celebrul Atomic Bomberman, pe care, la standardele de atunci l-am considerat capodoperă, cel mai bun in istorie. Cu suport de multiplayer local, jucam cu prietenii până la 4-5 dimineața, încât ajunsesem să folosesc doar expresii din Atomic Bomberman.

Ce tristețe singuratică!

Și cum am ajuns să trăim din amintiri, am zis să încerc și ultimul Super Bomberman R 2. Am zis că franciza a evoluat, că a găsit cheia succesului și în vremurile moderne, dar m-am înșelat. Un joc, o serie, pentru a nu muri, are nevoie de mecanici noi, de o sporire a calității, a graficii etc. Ultimul Bomberman e un bombardier de tip praștie, tragi de elastic și, la jumătatea armării, se rupe elasticul. Da, bravo Konami, ok, respect, încercați să mențineți franciza asta vie, dar e o bătaie de joc. Avem un joc atât de fad, că te plictisești instant și regreți banii pe care i-ai plătit.

Grafică groaznică, poveste pe măsura graficii

Jocul l-am testat pe o consolă PlayStation 5, și, deși nu mă așteptam la ceva revoluționar din punct de vedere vizual, parcă grafica de pe ZX Spectrum, cu limitările platformei, era mai frumoasă. Acum texturile sunt blurate și pătrățoase, umbre pixelate, iluminarea plată. De curiozitate am căutat primul Super Bomberman R: pot spune că acela arăta superb în comparație cu R 2-ul.

Trecem și la modul story, poate cea mai tristă parte. Începe cu o plictiseală de secvență cinematică, cu personajul propriu-zis, pe nume White. El trăiește cu alți șapte inși enervanți, un fel de 7 neveste pentru 7 frați. Atât de enervanți că nu știi cum să dai skip mai repede. Skip, skip, skip, cam asta e povestea. Deodată, vine un Black Moon, un fel de monstru mâncător de spaghete și de planete, și numai Bomberman e Gigi Becali și poate mântui planeta. Cu noooooooooi esteeeeeeeeeeee Bombermaaaaaaaaaan.

Și ai parte de o pseudo-lume din asta deschisă, cu un pseudo-design, iar cu cât explorezi o planetă găsești niște creaturi, Elloni, or fi moștenitorii lui Elon Musk. Ellonii ăștia-s ca papagalii, ce faci tu fac și ei, și te urmăresc, vin după tine, cică te ajută. Bine, sunt și proști, pentru că se aruncă în bombele tale, deci inteligența nu este tocmai punctul lor forte. Ca un soi de fotbalist român de Superligă, “vă dați seama”!

Și cam asta e tot: eliberi Elloni, deschizi porți și puncte de fast travel. Să nu credeți că puterile noi te ajută cumva, odată ce distrugi blocurile alea de piatră. Poate cea mai bună este ceea în care lovești bombele, dar nu i-aș zice un upgrade, ci doar un skill așa care să nu te facă să te simți prost c-ai cumpărat jocul. Apropo, nu îți alegi tu skill-urile, ele se atribuie automat, să nu cumva să fie prea complicat. Și, dacă îți moare un Ellon și vrei să ai tot cinci, atunci te întorci și o iei de la capăt, iar totul devine confuz, pentru că și hărțile sunt haotice.

Gata, m-am enervat

Am găsit, totuși, un mod bun, un element inovator: Castle Mode. Aici ai de apărat o comoară, construiești ziduri în jurul ei și te aperi de dușmani. Și dacă te duce capul, chiar poți construi un zid de nepătruns.

Ne-am convins și cu Story mode și cu Castle Mode, am zis să vedem ce oferă și Battle 64. Battle royale cu Bomberman, asta ne mai lipsea, că în rest le aveam pe toate. Astea sunt reminiscențe de la Super Bomberman R Online, o altă dezamăgire, o copie a Tetris 99 și F-Zero 99, pe care le-am încercat de la Nintendo. Însă și acolo tot modul solo era mai bun decât cel online.

Revenind la bombardierul nostru, am stat 25-35-45 de minute și nu s-au strâns cei 64 de jucători: abia erau 12, așa că n-am avut răbdare. Voi mai încerca, poate merge mai bine decât cu boți stupizi, care se omoară singuri. Probabil sunt cam aceiași jucători, nimic noi pe frontul de est sau de vest, o bază de jucători online foarte mică. Rezultatul „eforturilor” celor de la Konami, care își îngroapă cu bună știință franciza Bomberman.

În loc de încheiere

Super Bomberman R 2 este dezamăgitor, plictisitor, lent și nu aduce absolut nimic nou. Și mai rău: le face de râs pe vechile jocuri din serie, din anii ’80 și ’90. Mă gândesc că, dacă aveți prieteni dispuși să încerce modurile online, poate v-ar interesa ceva prin multiplayer. Din păcate, cam asta este singura remarcă pozitivă legată de Super Bomberman R 2. În rest, mi-e greu să zic că jocul ar fi “pă la medie”… este submediocru, în zona roșie. Este pur și simplu un titlu în care nu s-a investit nici măcar bunul simț pentru fani.