Silent Hill 2 (remake) Review: chiar mai bun decât acum două decenii

Ne aflăm într-o perioada de excepție pentru fanii jocurilor horror clasice, tot mai multe astfel de titluri, precum trilogia Resident Evil 2, Resident Evil 3 și Resident Evil 4, originalul Dead Space sau chiar Alone in the Dark primind remake-uri moderne, bine adaptate pentru pretențiile gamerilor din zilele noastre. Iar acestei liste i se adaugă acum și Silent Hill 2, „cult classic”-ul celor de la Konami fiind refăcut de studioul polonez Bloober Team.

Trebuie să recunosc că, atunci când am auzit ca Bloober Team se află la cârma acestui proiect, am avut unele îndoieli. Deși ancorate în genul horror, creațiile precedente ale studioului polonez nu erau tocmai capabile să inspire încredere, experiențele precum cele din seria Layers of Fear fiind mai degrabă walking simulators cu câteva momente mai tensionate. Nici măcar mai recentul The Medium, cel mai ambițios joc de la Bloober până la acest remake, nu reușea să convingă pe de-a-ntregul. Din fericire, echipa poloneză s-a autodepășit cu acest remake și nu doar că a realizat cel mai reușit joc al său de până acum, ci și unul dintre cele mai bune titluri ale întregului an 2024.

Între narațiune și traumă psihologică

Pentru cei mai puțin familiarizați cu Silent Hill 2, precum subsemnatul (recunosc, l-am ratat la vremea sa, jocurile pentru console nereprezentând priorități personale în 2001, atunci când originalul a fost lansat pe PS2), povestea începe când personajul principal James Sunderland primește o scrisoare din partea soției sale, aceasta chemându-l în orășelul Silent Hill. Toate bune și frumoase, doar că nevasta lui James murise după lupta cu o boală necruțătoare, în urmă cu vreo trei ani. James nu se lasă însă descurajat, revenind în Silent Hill în căutarea oricărui indiciu capabil să-i redea speranța de a-și vedea soția încă în viață. Sau cel puțin așa pare la început.

Adevărul este însă unul mult mai tulburător, pe care va trebui să-l aflați singuri parcurgând Silent Hill 2. Tot ce va pot spune este că orășelul nu este deloc ceea ce pare a fi, și nici puținii săi vizitatori cu care mai interacționați pe parcursul poveștii. Narativ, remake-ul SH2, la fel ca și originalul, apelează la portretizarea, prin intermediul unor elemente horror cât de cât familiare, a traumelor psihologice trăite de protagoniști.

Atmosferă înainte de toate

Originalul Silent Hill 2 este un titlu a cărui vârstă a depășit două decenii, dintr-o epocă în care multe dintre standardele actuale în ceea ce privește jocurile video nu erau stabilite încă. Din fericire, remake-ul se aliniază la etaloanele moderne, abandonând camerele fixe atât de utilizate în jocurile horror din acea perioadă în favoarea unei perspective clasice third person, over-the-shoulder. De asemenea, schema de control a fost complet modernizată, James având acum posibilitatea să țintească după cum dorește, ba chiar să se și miște în timp ce o face.

Nu vă faceți însă iluzia că Silent Hill 2 ar fi vreun joc bogat în acțiune, în care să nimicești sute de monștri cu arsenalul din dotare. Da, există o selecție relativ restrânsă de arme, însă muniția în genere este limitată, iar accentul jocului cade oricum pe atmosfera sa apăsătoare și terifiantă, nu pe un banal pac-pac. Iar porțiunile orașului pe care James le parcurge pot deveni foarte complexe: străzile relativ pustii din Silent Hill vor fi înlocuite destul de rapid cu clădiri de apartamente, un spital, o închisoare sau un hotel, dispuse pe mai multe niveluri și interconectate printr-o sumedenie de căi de acces. Și, pentru a progresa, este nevoie să explorezi, dar și să dezlegi puzzle-uri, unele mai simple și directe, altele de-a dreptul ingenioase.

După cum menționam în paragraful anterior, punctul forte al remake-ului Silent Hill 2 este atmosfera deosebită a jocului, care mereu te ține aproape de „marginea prăpastiei”. Închipuiți-vă o locație aflată în ruine, complet acoperită de întuneric, prin care răzbești doar cu ajutorul unei lanterne învechite, în timp ce în căști auzi tot felul de gemete și pași de la creaturi încă neidentificate. Și chiar vă recomand să purtați căști atunci când jucați Silent Hill 2, numeroasele indicii sonore contribuind din plin la crearea acestui tablou terifiant din joc. Până și coloana sonoră nu este reprezentata mereu de pasaje muzicale, melodicitatea lăsând uneori locul unor mixuri de icnete, suspine și urlete care-ți ridică părul pe spinare.

Acest periplu prin Silent Hill 2 poate varia ca durata, în funcție de cât de investit ești în atmosfera jocului. Am întâlnit și colegi de breaslă care au dus la bun sfârșit povestea lui James în 12-15 ore, în timp ce propria călătorie prin orașul înghițit de ceață mi-a luat în jur de 25 de ore, explorând fiecare colțișor de cameră dărăpănată pe care l-am găsit, pe dificultatea standard. Jocul beneficiază și de multiple finaluri, în funcție de anumiți parametri pe care îi bifezi (sau nu) de-a lungul său, precum și de un mod New Game+, deci nu se pune problema să părăsiți Silent Hill prea curând, odată ajunși acolo.

Horror cu Ray Tracing

Tehnologic, remake-ul Silent Hill 2 se prezintă drept un titlu modern, contemporan, cu toate „bunătățile” grafice la care v-ați putea aștepta de la Unreal Engine 5. Avem efectele omniprezente de ceață, caracteristice orașului, dar și iluminare avansată, prestații actoricești reprezentate prin motion capture, precum și Ray Tracing, inclusiv pe consolele PlayStation 5 (versiunea pe care am și avut-o la test).

De altfel, pe consola celor de la Sony, utilizatorii pot opta între două moduri grafice: cel care prioritizează rezoluția și fidelitatea vizuală, la un framerate de 30fps, și cel care încearcă să ofere 60 de cadre pe secundă, cu unele sacrificii grafice (precum absența unor efecte de iluminare și umbre, chiar și în interioare). Având în vedere că ritmul din Silent Hill 2 este mai degrabă apăsător decât rapid, am optat pentru prima variantă, performanța fiind constantă, cu unele scăderi ocazionale, nu neapărat foarte deranjante.

Evident, cele mai bine de două decenii scurse de la apariția originalului se văd și aici, în special în ceea ce privește interpretarea actorilor aleși pentru acest remake: Luke Roberts (în rolul lui James) și Salóme Gunnarsdóttir (drept Mary, soția acestuia) au făcut o treabă excepțională, chiar dacă, în cea mai mare parte, au lucrat cu replici aproape neschimbate față de original.

Concluzie

Silent Hill 2 este, fără urmă de îndoială, un remake excelent și probabil cel mai fericit mod în care Konami putea aduce această serie, din nou, în prim plan. Toate elementele modernizate funcționează așa cum ar trebui și nu știrbesc cu nimic din farmecul și atmosfera preluate și amplificate de la original. Iar principalul merit revine celor de la Bloober Team, care au reușit să creeze unul dintre cele mai bune, mature si apăsătoare jocuri ale anului. Un must play pentru orice gamer care se respectă.