Prince of Persia The Lost Crown Review: departe de prinții din trecut

Trebuie să mărturisesc că am fost un pic surprins de primirea deosebit de călduroasă pe care Prince of Persia: The Lost Crown a primit-o din partea presei de profil, jocul celor de la Ubisoft Montpellier înregistrând, în acest moment, o medie de 86 a notelor primite în review-uri pentru versiunea de PS5 (cea care a beneficiat de cele mai multe recenzii luate în considerare). Iar celelalte platforme se află tot pe acolo, cotând The Lost Crown drept al doilea cel mai apreciat titlu din serie, după Prince of Persia: The Sands of Time.

De ce surprins? Pentru că, pentru mine, un fan enorm al seriei și gamer care și-a început “cariera” cu primul titlu al acesteia (cel din 1989), The Lost Crown pur și simplu nu “se simte” drept un joc Prince of Persia. Câteva idei în acest sens am adus în articolul cu primele impresii despre Prince of Persia: The Lost Crown, publicat la mijocul lunii trecute. Acolo am dat câteva detalii despre această nouă încarnare a prințului persan, asupra cărora nu voi mai reveni încă o dată.

Sari și mișcă-te cu talent, dacă te țin reflexele

Mă voi concentra, în schimb, pe argumentarea afirmației de mai sus, explicând motivele pentru care nu consider The Lost Crown drept un urmaș demn de renumele acestei serii. Nu cred că trebuie să insist în a compara noul titlu cu cele din trilogia Sands of Time, creația celor de la Ubisoft Montpellier fiind mult mai asemănătoare, cel puțin la prima vedere, cu jocurile originale Prince of Persia și Prince of Persia 2: The Shadow and The Flame, create de Jordan Mechner în anii ’80-’90.

Acele titluri puneau bazele genului „platformer cinematic”, extins de-a lungul timpului spre latura action/adventure prin jocuri precum cele din seriile Tomb Raider, Uncharted sau chiar iterațiile moderne Prince of Persia. Cu alte cuvinte, mișcările prințului, felul cum acesta răspundea la comenzi, cum sărea, cum lovea și para cu sabia, toate erau ancorate în realitate, fiind asemănătoare cu manevrele pe care le-ar putea executa o ființă umană reală.

Acest gen de abordare ducea, după o perioadă de acomodare și trial and error, la deprinderea „limitelor prințului”: ajungeai să înveți cât poate sări acesta, cu sau fără avânt, când este oportun să blochezi atacurilor inamicilor etc. Iar această direcție, cu oarecare ajustări, a fost valabilă și pentru trilogia Sands of Time sau pentru mai puțin popularul Prince of Persia 3D.

Prince of Persia: The Lost Crown propune o cu totul altă abordare a conceptului de platforming, care abandonează realismul în favoarea unei doze suplimentare de spectaculozitate. De aici, nici precizia platforming-ului nu mai reprezintă neapărat o prioritate, pentru secvențele extinse de acest fel contând mult mai mult capabilitatea jucătorului de a apăsa anumite butoane în ferestrele de timp oportune. Cu alte cuvinte, precizia execuției, pe care o dobândeai din experiența de a juca, este înlocuită cu ascuțimea reflexelor celui care joacă. Astfel, dacă cumva nu mai ești în „floarea vârstei gameristice”, vei ajunge să repeți anumite secvențe de platforming până îți vine să dai cu controller-ul de pământ și să trimiți jocul în irecuperabilul abis al „Empty Recycle Bin?”.

Dă-i cu sabia cum vor ei, nu cum vrei tu

Iar dacă secvențele de platforming nu sunt suficient de frustrante, pregătiți-vă sufletește de luptele cu boșii, mai ales cele din a doua jumătate a jocului. Nu mai știu exact momentul în care am zis că, pentru a-mi păstra sănătatea mintală și pentru a nu distruge consola pe care am dat o cârcă de bani, este cazul să scad nivelul de dificultate. Despre acest aspect însă, un pic mai târziu.

Vă spuneam și în preview că protagonistul din The Lost Crown dispune de surprinzător de multe tipuri de atac, acestea lăsând impresia că producătorii au confundat seriile, închipuindu-și că lucrează la un joc Devil May Cry. Sau ceva derivat din Dark Souls, dacă ar fi să ne luăm după aceste bătălii cu boșii. Nu de puține ori, aceștia lovesc cu anumite mișcări speciale, acel tip în care ecranul se înnegrește, inamicul zboară până în înaltul cerului, ia Luna de acolo și i-o trântește în cap eroului, lăsându-l fără 75% din băruța de viață. Și asta pe dificultatea Easy.

Asta în timp ce tot încerci să dibuiești care naiba este fereastra de timp corectă în care trebuie să apeși butonul pentru a bloca atacurile parabile ale inamicului. Pentru că pare să difere de la un boss la altul, niciodată această funcție de parry nereacționând așa cum îmi închipuiam că o va face. Mai mult, dacă parezi în momentul nepotrivit, atacul inamicului îți va lua și mai multă viață, pentru a-ți demonstra cât de slab ești de fapt la jocul ăsta.

Puneți la socoteală și că The Lost Crown este destul de bogat în astfel de întâlniri cu boși, iar acestea au, de cele mai multe ori, multiple faze și veți înțelege de ce, la un moment dat, atunci când înfruntam un șarpe imens, am cedat nervos și am zis că ori apelez la cheat-uri, ori, cu părere rău, acolo mă opresc cu jocul ăsta. Din fericire, am găsit o alternativă.

Ajustarea dificultății și opțiuni ajutătoare

Iar aceasta soluție salvatoare a venit din partea opțiunilor de accesibilitate puse la dispoziție de joc. Mai exact, puteți ajusta parametrii de dificultate chiar și sub valorile permise de preset-ul Easy. Astfel, l-am putut face pe Sargon (era să spun „prinț”) aproape invincibil și am trecut fără stres prin toate bătăliile rămase.

Tot cu ocazia asta am descoperit că, printre opțiunile de accesibilitate, este oferită și “asistență” în privința executării secvențelor de platforming. Mai degrabă eliminarea completă a acestora, dacă respectivele segmente se află pe “calea” quest-ului principal. Mai exact, apar niște portal-uri la începutul și finalul secvențelor de platforming, pe care le poți folosi pentru a sări complet aceste porțiuni. De ce doar pe parcursul quest-ului principal? Pentru că probabil, misiunile opționale sunt doar pentru cei care sunt dispuși să-și rupă, de nervi, și ultimii peri din cap, în viziunea celor de la Ubisoft.

Părerea mea este că acestea sunt adăugiri de ultimă oră, pe care producătorii s-au văzut nevoiți să le implementeze rapid atunci când destui jucători s-au plâns de dificultatea exagerată din sesiunile de focus testing. Și, în loc să îl balanseze și să ajusteze acele secțiuni pentru fi fun, nu frustrante, a fost mai simplu să bage niște portal-uri și un slider prin intermediul căruia inamicii nu mai provoacă aproape niciun fel de damage. Apoi le-au denumit opțiuni de accesibilitate, ca să pară inclusivi. Bine, nu și cu cei care vor sa parcurgă quest-urile secundare.

La final

În rest, nu am de reproșat prea multe noului Prince of Persia: The Lost Crown. Uitând pe moment platforming-ul și luptele extrem de frustrante, sistemul de progresie “metroidvanian” funcționează ok, iar povestea este un pic mai complexă decât pare la prima vedere și merită parcursă până la final.

Aspectul grafic, deși simplist din punct de vedere tehnologic, este plăcut, iar optimizarea exemplară: cu un framerate minim de 60fps chiar și pe platformele de generație mai veche, precum Nintendo Switch sau Xbox One, care poate urca până la 120fps pe consolele actuale sau PC. Spre exemplu, pe o consolă portabilă ASUS ROG Ally, poți juca Prince of Persia: The Lost Crown cu toate detaliile la maximum, cu un framerate aproape permanent de 120fps, folosind profilul de performanță mediu, de numai 15W.

La anumite voci ar fi câte ceva de reproșat, interpretarea și tipul de voce ales neavând nicio legătură cu personajele pe care le portretizează. Însă, în comparație cu frustrările cauzate de lipsa de balansare a dificultății, acest gen de problemuțe chiar nu contează.

După ce lista de credits de la finalul jocului s-a scurs în totalitate, am rămas destul de dezamăgit: din postura pasionatului care încă visează segmente întregi din vechile jocuri ale seriei, Prince of Persia: The Lost Crown nu reprezintă ceea ce îmi doream. Dificultatea exasperantă și plasarea sarcinii de a rebalansa anumiți parametri pe umerii jucătorului nu se numără printre elementele pe care le consider “fun” într-un joc video.

Nu mă înțelegeți greșit, Prince of Persia: The Lost Crown nu este un joc prost, dimpotrivă: atunci când funcționează este chiar plăcut. Însă pur și simplu nu este “prințul” pe care l-am așteptat atâția ani. Poate acesta va sosi odată cu viitorul remake Sands of Time. Poate.