Paper Mario The Thousand-Year Door Review: ca vinul, bun și după 20 de ani

La capitolul remake-uri, remasterizări, Nintendo n-are nicio emoție, le scoate pe bandă rulantă, dar punctează la impresie artistică și alege titluri senzaționale. Acum a venit rândul unui alt clasic, lansat acum 20 de ani pe GameCube, uitat pe rafturile prăfuite ale colecționarilor: Paper Mario: The Thousand-Year Door.

Ca la teatru cu modele din hârtie

Sunt oameni în lumea gaming-ului care spun că este ușor să trasezi o linie de poveste într-un RPG de tip indie, cum ar fi cele din jocuri cu succese senzaționale, gen Undertale. Bine, Undertale se inspiră la greu dintr-un super clasic, apărut pe SNES: EarthBound. Excepțional titlu, care a revoluționat la vremea respectivă.

Cumva, tot Nintendo a trasat o linie revoluționară și în lumea asta a RPG-urilor, cu elemente de aventură și acțiune, într-un limbaj specific gamerilor. Însă, titluri precum Super Mario RPG sau Paper Mario: The Thousand-Year Door au schimbat oarecum direcția. Pe lângă inspirație, pe lângă poveștile superbe, a apărut și umorul, iar luptele au progresat de la mutările succesive, ca la șah. Dovadă că The Thousand-Year Door se bazează pe o mecanică a perspicacității, a rapidității, a sincronizării jucătorului. În The Origami King, tot din seria Paper Mario, lansat pe Switch acum câțiva ani, aveai mutări pe rând, ca la șah, plus că beneficiai acolo de un fel de roată a norocului care îți permitea niște avantaje.

Astfel, pot spune că noua ediție de The Thousand-Year Door șlefuiește tot ce nu a mers la originalul din 2004, de pe GameCube, pe care l-am și abandonat, la vremea respectivă.

De ce spun că șlefuiește? Pentru că modelele de hârtie, scrisul din conversațiile jocului, prezentarea sunt foarte-foarte bine realizate, o încântare pe o planșă de desen digitală. Toate punctele aspre, toate curbele tăiate cu foarfeca de un copil, acum 20 de ani, sunt teșite și luate la pilă, cum s-ar spune, să arate excelent.

Gameplay și poveste, la nivel înalt

Mario se află pe un teritoriu familiar, ca în Super Mario RPG: colectarea stelelor de cristal, pentru a sigila ușa, înainte ca un demon să se dezlănțuie pe Pământ. Apar răsturnări de situație, prințesa este răpită de extratereștri, de X-Nauts, dar povestea rămâne foarte bună. Totuși, nu cred că povestea te ține aici, ci mai degrabă scenariile, decorurile, explorarea, elemente pe care Thousand-Year Door le oferă din plin.

Dar dialogurile fac totul în noul Paper Mario, pline de glume, concepute impecabil, iar urmărirea lor îți va oferi date despre mediul din joc. Deci fără skip, skip, skip la replici. Glumele sunt la tot pasul, se va face mișto și că te joci cu un controller de Switch, se fac declarații de dragoste, e un Mario cu glume despre Mario. Un roast, mai exact. Și nu este vorba aici de o glumă proastă sau de jocurile care se opresc la o singură glumă, Paper Mario The Thosuand-Year Door nu cade în capcana asta și un mod de desfășurare dinamic.

Vă spuneam, luptele nu sunt turn-based, ai impresia că ești pe o scenă de teatru, și chiar dacă-ți lovești inamicii în cap, cu picioarele sau cu un ciocan imens, să știți că nimeni nu moare. Strivești hârtia, mai râzi, dar totul e în regulă după, adică nu sare sânge din hârtie. Se bazează pe lovituri cronometrate, dar nu quick-time events, ci de sincronizare, cu cât ești sincronizat mai bine, cu atât aplici damage mai mare inamicului. Pot fi anulate, tot din butoane, dar odată învățat nu mai ai probleme. Este posibil să vi se pară plictisitor totuși la un moment dat, pe parcursul celor 30 de ore de joc.

Dar luptele nu-s plictisitoare, cel puțin, eu nu am simțit asta. Sunt numeroși adversari, iar bătăliile cu boșii sunt încântătoare. Confetti-urile de pe scenă, când câștigi și umbrele foarte bine conturate chiar îți dau impresia că asiști la un teatru pentru copii, cu modele din hârtie. Acum și muzica este diferită, o poți schimba din butoane, fără a intra în meniu, există și un inventar suficient pentru obiecte, față de jocul de acum 20 de ani.

O lume colorată…

Per ansamblu, grafica din Thousand-Year Door este îmbunătățită, adică se simte categoric revizuirea ei, cu lumini și umbre, culori superbe, care scot în evidență tot ce este mai bun din hârtie și carton, până la stadiul de strălucire. Era și normal, după 20 de ani să fie schimbat, chiar dacă povestea e aceeași.

Puzzle-urile, design-ul lor, momentele în care dezlipiți sau întoarceți modele de hârtie sunt la rang de mare clasă, de artiști grafici care au pus suflet, dragoste 100% în universul Paper Mario. Tot față de jocul vechi, în varianta de pe Switch sistemul de călătorie din punctul X în punctul Y este diferit, mai ușor, adică foarte accesibil; până la urmă, se demonstrează că s-a făcut treabă, adică vorbim despre un remake și nu doar despre o portare obosită. Cu noile efecte, mai ales cu mulțimi de inamici pe ecran, framerate-ul mai dă rateuri, însă nu m-aș împiedica de aspectul acesta, la cât de bine arată vizual jocul.

Paper Mario: The Thousand-Year Door este o capodoperă din universul micuțului instalator italian creat în Japonia. Remake-ul întărește moștenirea și brand-ul Mario, însă cred eu că face un pas în față, spre nivelul următor, atât în ceea ce privește prezentarea vizuală, cât și actualizările de gameplay. Și nu este doar un joc, cu o poveste banală, ci este un titlu glumeț, plin de umor, care merită tot timpul vostru.