Metroid Dread Review: Samus Returns… din nou

Dintre toate licențele de succes de la Nintendo, Metroid pare că este cea care primește cea mai puțină atenție din partea companiei. Jocuri cu Mario apar aproape în fiecare an, în timp ce titluri bazate pe licența Zelda sunt din ce în ce mai des lansate sau relansate pe noi platforme. Titlurile Metroid, în schimb sunt rare, în ciuda faptului că sunt printre cele mai îndrăgite în rândul fanilor, dar și unele dintre cele mai „copiate” de către restul industriei, în special în zona indie. Metroid Dread, lansat în toamna lui 2021 este însă dovada că Nintendo nu și-a pierdut încrederea în această serie, ci doar că a dorit să nu se grăbească, pentru a putea livra unul dintre cele mai bune titluri de tip „Metroidvania” din ultimii ani.

Chiar dacă Nintendo anunțase încă de la lansarea Nintendo Switch un nou joc Metroid Prime, seria de shootere din acest univers, se pare că Metroid Dread a ajuns mai repede pe piață. Ceea ce nu este tocmai surprinzător. Proiectul Dread era în diverse stadii de producție încă de pe vremea Nintendo DS, însă tehnologia de la momentul respectiv și cea imediat următoare nu au putut să se ridice la nivelul ambițiilor proiectului, conform informațiilor pe care le-am auzit de-a lungul timpului. Uitându-mă însă la acest joc, nu prea văd nimic care nu putea fi realizat și pe un Wii, Wii U sau 3DS, cu mici ajustări pentru fiecare platformă în parte, pe partea de grafică și control.

Formula Metroid, înapoi la origini… și totuși puțin schimbată

Din câte îmi dau seama, proiectul a fost gândit întotdeauna să fie un joc 2.5D, adică să folosească o grafică 3D pe un plan 2D de joc, similar cu ceea ce am primit în jocurile mai vechi precum Super Metroid  pe SNES sau Metroid Fusion pe Game Boy Advance. Tentativa de a muta gameplay-ul de acest gen în 3D prin intermediul titlului Other M nu a fost foarte bine primită de către fani, însă remake-ul lui Metroid 2 de pe 3DS, Metroid: Samus Returns, s-a dovedit a fi un adevărat hit, fiind apreciat deopotrivă de critici și de fanii genului. În consecință, Mercury Steam, studioul spaniol care a realizat acel joc, a fost pus la cârma lui Dread, pentru ceea ce pare a fi un soi de continuare aproape directă.

Ce am apreciat întotdeauna la seria Metroid și la jocurile Nintendo, în mod special, este că nu se pierde mult timp cu povestea, iar aceasta este importantă pentru un minimum de context pentru ceea ce faci în joc, însă în niciun caz absolut necesară pentru a te bucura de joc. Poți intra în Metroid Dread fără niciun fel de background al seriei Metroid. Nu e ca și cum povestea jocurilor precedente este extrem de importantă oricum. Pentru fanii hardcore, Nintendo și Mercury Steam au grijă să pună tot ce s-a întâmplat anterior în context, însă nu te bat peste cap cu informațiile respective la fiecare cinci minute. Pentru prima dată într-un joc Metroid de tip „metroidvania” apar și cinematice 3D in-engine, cu tot cu dialoguri vorbite, ceea ce arată că Nintendo începe să se adapteze, în sfârșit, la vremurile moderne.

Metroid, Super Metroid și, mai târziu, Castlevania: Symphony of the Night au servit drept șablon pentru un întreg gen de jocuri, iar noul Metroid: Dread încearcă să se țină cât mai mult de formula consacrată. La începutul jocului, Samus Aran, eroina seriei, rămâne fără întregul său echipament dobândit în jocurile anterioare, iar pe parcursul poveștii, explorând cele câteva biomuri disponibile, își va dobândi majoritatea abilităților vechi și chiar va găsi unele noi. Totuși, Dread încearcă să remixeze puțin formula clasică, amestecând puțin ordinea în care găsești aceste abilități și gadget-uri, concentrându-se mai întâi pe cele noi, înainte să le reintroducă pe cele vechi.

Astfel, Samus găsește destul de rapid abilități noi precum posibilitatea de a se magnetiza de anumite suprafețe pentru a se cățăra pe pereți sau tavan, sau invizibilitatea, care poate să o ajute în situații critice, în special în confruntările cu roboții EMMI, adevărate mașini de ucis, care te vânează prin niveluri într-un fel similar cu Mr. X din Resident Evil 2 sau Nemesis din Resident Evil 3. Abia apoi îți redobândești abilități clasice precum Morph Ball, iar mult mai târziu, spre final ajungi să recapeți Screw Attack, cea mai emblematică abilitate a eroinei.

Mediile de joc sunt excelent realizate

Fiind un joc Metroid, totul are loc în instalații extraterestre subterane, care variază de la peșteri umede la vulcani subterani, zone înghețate și chiar adevărate castele sau laboratoare secrete. Varietatea mediilor de joc este vastă, iar labirintul în care acestea sunt încadrate este foarte bine pus la punct. Chiar dacă jocul nu te ține de mână și nu prea îți spune unde trebuie să mergi, prin explorare naturală, în general, ajungi de fiecare dată la obiectiv. Trebuie doar să ții minte ce abilități noi ai deblocat și că în general, pentru a avansa, va trebui să le folosești într-un loc unde anterior calea era blocată.

Nivelurile arată excelent și sunt foarte bine puse la punct ca design, cât și ca îmbinare între ele. Nivelurile din Metroid Dread sunt împărțite pe mai multe zone, iar tranziția dintre zone se face cu diverse lifturi, teleportoare sau trenuri, iar poziționarea acestora este atent aleasă pentru a asigura o progresie naturală. Desigur, există secrete ascunse la tot pasul, cât și power-up-uri tentante, la vedere, care te vor tachina până când te prinzi de ce abilitate ai nevoie pentru a putea ajunge la ele.

„Labirintul” din Metroid Dread este plăcut de explorat

Mediile de joc sunt populate de tot felul de creaturi extraterestre, cu atacuri repetabile, pe care le vei învăța rapid. Va trebui să folosești inteligent diverse arme pe diverse creaturi pentru a le elimina mai rapid, în timp ce altele, mai agile, vor ataca direct, așa că va trebui să îți pui bine la punct și parry-ul. Din acest punct de vedere, Metroid Dread se aseamănă mult cu Samus Returns, având un parry similar și un sistem de țintire similar, putând orienta armele în orice direcție. Varietatea inamicilor nu este însă atât de mare, de la un punct. Din fericire, nici jocul nu este extrem de lung, așa că până când începi să te „plictisești” de inamici pe care îi tot întâlnești, te apropii deja de final.

Revenind la confruntările cu roboții EMMI, acestea pot fi destul de frustrante pentru o parte dintre jucători. Asta pentru că secțiunile în care aceștia apar sunt în general adevărate puzzle-uri de tip stealth, în care trebuie să fugi și să te ascunzi de roboți. Odată ce ești detectat, trebuie doar să fugi, întrucât nu ai la dispoziție arme sau atacuri care să te protejeze, în timp ce o singură lovitură încasată te duce la ecranul de Game Over. Singura șansă să evadezi este să faci un quick time event care necesită un timing foarte precis, care mie, cel puțin, îmi ieșea o dată din cinci încercări. Există probabil metode mai bune de a crea un inamic impunător decât urmăriri cu insta-kill.

Din fericire însă, odată eliminați, EMMI nu se mai întorc, iar tot jocul include doar câteva astfel de confruntări. Mi-ar fi plăcut însă să pot repeta câteva dintre confruntările cu boși, întrucât acelea sunt unele dintre cele mai bine realizate astfel de lupte din genul Metroidvania. Este necesară o combinație de reflexe bune, o bună stăpânire a echipamentului lui Samus, cât și capacitatea de a te adapta rapid la șabloane noi de atacuri pentru a înfrunta boșii din Metroid Dread, lupta cu boss-ul de la final fiind una dintre cele mai satisfăcătoare pe care le-am avut în ultimul an într-un joc video.

Totuși, pentru a excela la Metroid Dread, va trebui să fii conștient că are un sistem de control destul de complicat pentru un joc 2D. Cam fiecare buton de pe joy-cons sau gamepad este folosit pentru o anumită acțiune, iar anumite acțiuni necesită să ții apăsat pe un buton pentru a ținti, să îndrepți stick-ul în direcția pe care ți-o dorești și să apeși un alt buton, sau chiar două, pentru a realiza de fapt acțiunea. Poate că puțin „streamlining” pe partea de control ar fi fost binevenit, însă odată ce prinzi fiecare acțiune în parte, totul devine destul de natural. Curba de învățare este însă destul de abruptă.

Chiar dacă Switch începe să-și arate vârsta, Metroid Dread arată excelent pe hardware-ul său

Nintendo Switch nu este o consolă tocmai puternică, iar noua versiune OLED, lansată în toamna lui 2021 nu rezolvă această „problemă”. Lansată în 2017 cu un hardware de tabletă, și la momentul respectiv destul de învechit, este uimitor că un joc precum Metroid Dread poate să arate atât de bine și să ruleze la 60 FPS constant în 99% din timp. Singurele momente în care mai „agață” sunt la anumite tranziții între camere, când pare să aibă loc un soi de streaming de asset-uri în fundal. Acestea durează însă doar câteva secunde și nu sunt deranjante în mod special nici când apar.

Mediile de joc sunt excelent realizate, iar efectele speciale, de la particule, la simularea de apă și chiar redarea personajelor sunt peste așteptări de la un joc atât de fluent, care rulează practic pe o tabletă învechită. Pe televizor, în modul docked, rezoluția nativă este undeva pe la 900p, în timp ce pe ecranul consolei jocul rulează la rezoluția nativă de 720p. Deși n-am avut la dispoziție un Switch OLED, l-am jucat pe un televizor OLED, iar într-adevăr, culorile și contrastul între acestea și zonele întunecate conferă o senzație „fresh”, similară cu ceea ce vedeam pe vechile CRT-uri în jocuri precum Metroid pe NES sau Super Metroid pe SNES. Sigur, jocul arată bine și pe ecranul LCD al unui Switch „standard” sau Lite, dar este destul de clar că pe OLED primești experiența vizuală superioară.

Concluzii

Dacă aveți un Nintendo Switch, Metroid Dread este unul dintre titlurile esențiale pentru această consolă. Își merită din plin prețul de achiziție, iar pentru cei care doresc să colecteze toate secretele de pe hartă, există destul conținut pentru a-i ține în joc pentru mult timp. Iar la final, jocul îți deblochează și o dificultate ridicată pentru o a doua parcurgere. Din păcate, nu cred că vom primi DLC sau un alt joc similar în serie în viitorul apropiat. Următorul Metroid va fi probabil Prime 4, jocul anunțat acum câțiva ani deja, care nu pare să dea semne că este prea aproape de lansare. Din fericire, golul până atunci este umplut cu un titlu excelent.