Life is Strange Double Exposure Review: expus la plictiseală

Life is Strange a fost o serie ale cărei titluri, sau cel puțin majoritatea dintre ele, mi-au plăcut. Țin minte că primul Life is Strange nu a dezamăgit, Before The Storm m-a încântat de-a dreptul, iar True Colors s-a încadrat cu brio în linia seriei, deși a schimbat personajele (din păcate, Life is Strange 2 mi-a „scăpat”). Jocurile acestea aveau acel ceva care le făcea unice în peisajul actual al „aventurilor moderne” (a se citi „filmelor interactive”), o combinație dintre dramele ce se pot întâmpla oricând în viața unui om, protagoniste cu puteri supra-naturale interesante, dar și un mod special prin care reușeau să evidențieze anumite sentimente și trăsături ale firii umane. Oarecum surprinzător, Life is Strange: Double Exposure se cam împiedică când vine vorba să urmeze aceste „guidelines” ale seriei.

În teorie, Double Exposure avea toate atuurile de partea sa: studioul producător a rămas Deck Nine, aceeași echipă din spatele superbului Before The Storm și reușitului True Colors, dezvoltatorii nu mai erau legați de generația anterioară de console, deci își puteau da frâu liber imaginației și, poate cel mai important, în rolul eroinei principale se întorcea Max Caulfield, protagonista primului Life is Strange. În practică însă, noul joc este probabil cel mai neinspirat din întreaga serie.

Max Caulfield, specialistă în super-puteri

Începutul este clasic pentru un joc Life is Strange: totul pare idilic în comunitatea universității Caledon, locul unde Max Caulfield, ceva mai în vârstă acum, predă studenților arta fotografiei. Max pare bine adaptată noii sale vieți, cu prieteni dragi alături de care își petrece momentele speciale și nu numai. Tot în tradiția seriei, spre sfârșitul primului episod, toate lucrurile se dau peste cap, un personaj central este ucis, iar Max își descoperă un nou talent ascuns: abilitatea de a călători între două planuri existențiale.

Da, ați citit bine, Max Caulfield, fetița care putea manipula scurgerea timpului în primul joc al seriei, acum are o nouă super-putere. Iar această abordare lipsită de consecvență nu pot spune că mă încântă foarte tare, fiind mai degrabă gândită pentru a conferi o premisă viabilă pentru rezolvarea puzzle-urilor din joc. Ați ghicit: cam toate problemele pe care Max le întâmpină pot fi rezolvate prin comutarea dimensiunilor: spre exemplu, cheia necesară pentru deschiderea unei uși ferecate în dimensiune X se găsește repejor în dimensiunea Y și vice-versa. Gameplay-ul, și așa limitat într-un joc de acest gen, devine și mai monoton și previzibil, mai ales că, în permanență, ți se spune clar ce trebuie să faci pentru a progresa: vorbește cu Xulescu în dimensiunea X, fură fișierele din dimensiunea Y etc.

La fel de palpitant precum un somn dulce

Pentru un film interactiv, aceste momente ceva mai previzibile nu ar reprezenta neapărat o problemă majoră, în cazul în care povestea pe care o parcurgi ar merita efortul. Din păcate, nu este cazul în Double Exposure, jocul suferind de pe urma celui mai forțat și subdezvoltat scenariu din istoria seriei.

Spre exemplu, unul dintre personajele ale cărui fapte au determinat acțiunile „antagonistei” lui Max din acest joc, deși amintit de mai multe ori, nu apare niciodată, nici măcar într-un eventual flashback, jucătorul nereușind să stabilească vreo legătură emoțională cu drama sa. Apoi așa-zisa „antagonistă”, daca îi putem spune așa, are un comportament confuz, la limita dublei personalități, mai apropiat de cel al unui copil răzgâiat decât de cel al unei ființe umane de care ar trebui să-ți pese. Mai mult, personaje ale căror roluri par capitale în privința tensionării firului narativ pur și simplu dispar din peisaj, explicațiile ulterioare fiind cel mult nesatisfăcătoare.

Nu în ultimul rând, jocul progresează în ritm de melc, cu foarte multe discuții relativ inutile despre viața de student, povești de dragoste (ne)împărtășite și alte drame adolescentine care nu cântăresc prea mult în esența poveștii. Mărturisesc că este unul dintre putinele jocuri pe parcursul căruia pur si simplu am adormit de câteva ori, atât de „pasionante” erau schimburile de replici dintre personaje.

Fetele sunt la putere

Va mărturiseam în review-ul jocului Dragon Age: The Veilguard ca nu mi se pare deloc neobișnuit ca, într-un joc al anului 2024, să introduci și elemente caracteristice vremurilor pe care le trăim, precum integrarea persoanelor LGBT în societate. Iar Life is Strange, ca serie, pune mult accent pe acest aspect. Știam încă din primele jocuri ale seriei despre inclinațiile protagonistei Max și nu aveam nicio problemă în acest sens. Totuși, Double Exposure pare a cădea în capcana celeilalte extreme, a wokeism-ului și feminismului un pic exagerat.

Nu, nu este vorba despre preferințele amoroase ale eroinei și nici de faptul că drapelul curcubeului este omni-prezent prin joc. Ci mai degrabă de faptul că, deși întregul joc are un aspect stilizat, așa cum au fost și cazurile predecesorilor din serie, personajele feminine sunt portretizate mult mai… uman. Au trăsături fine, mimică a feței bine dezvoltată, parcă vezi actrițele care au dat viață acestor personaje în spatele „machiajului artistic” utilizat de producători. În schimb, majoritatea personajelor masculine… Să zicem că au trăsăturile faciale și subtilitatea unor modele utilizate prin jocurile pentru copii din era PS2. Unde mai pui că mai toate „victimele” sunt femei, în timp ce personajul a cărui faptă a pus în mișcare toată intriga jocului, în sens negativ, este, ați ghicit, un bărbat. Toxic și divorțat, nu se putea altfel.

Concluzie

În rest, în ceea ce privește prezentarea, nu multe lucruri pot fi reproșate jocului: arată fix cum te-ai aștepta să arate un titlu Life is Strange, vocile sunt interpretate foarte bine, cu feeling cum s-ar zice, iar muzica, din nou, este foarte bine aleasă. Mai mult, la nivel tehnic, producătorii au luat în considerare criticile venite la adresa lui True Colors, implementând acum două moduri de afișare pe console (am testat versiunea de PS5): Quality, cu rezoluție mare la 30fps, și Performance, care sacrifică rezoluția în favoarea unui framerate de 60fps. Alegerea o faceți voi: fiind vorba despre un joc cu un ritm deloc alert, oricare dintre moduri devine o opțiune viabilă.

Când trag linie și încerc să ajung la o concluzie, realizez că Life is Strange: Double Exposure nu mi-a plăcut. Și nu din cauza subtilei agende feministe sau a gameplay-ului previzibil… Povestea și personajele, în ciuda revenirii lui Max, pur și simplu nu reușesc să stea în picioare, să creeze acel fir logic și interesant care să-ți mențină interesul și, de ce nu, creierul în priză până la deznodământul final. Iar la aflarea acestuia, parcă reacția ar trebui să fie ceva mai intensă decât un simplu „meh”… Așadar, dacă aveți chef neapărat de un Life is Strange la acest sfârșit de an, mai bine rejucați primul titlu din serie și Before the Storm, în versiunile lor remasterizate. Sunt și mai ieftine și mult, mult mai bune.