Immortals Fenyx Rising Review: Zelda în Legendele Olimpului

Probabil că mulți dintre gameri au ales în ultimele câteva luni să joace noul Watch Dogs Legion sau Assassin’s Creed Valhalla, atunci când vine vorba despre un joc open world de la Ubisoft. Eu am preferat să îmi petrec însă ultimele 30 de ore de gaming pe Insula Aurie (Golden Island), în Immortals: Fenyx Rising, un tărâm magic din mitologia greacă, adaptată la mediul jocurilor video de studioul din Quebec al companiei (același care a dezvoltat și Assassin’s Creed Odyssey în urmă cu doi ani). Ce știam înainte de lansare despre acest joc? Că seamănă foarte mult cu The Legend of Zelda: Breath of the Wild. Ce am aflat parcurgând însă jocul? Că asemănările sunt acolo, ba chiar anumite elemente sunt aproape clonate 1:1 din excelentul titlu de la Nintendo, însă Ubisoft este în continuare Ubisoft, cu bune și cu rele. Dar mai mult cu bune.

Legendele Olimpului, în format jucabil

Un lucru care este evident încă de la început în Immortals: Fenyx Rising este faptul că jocul nu te lasă pe tine să descoperi prea multe pe cont propriu. De exemplu, povestea. Nu este niciun mare mister și întorsăturile de situație pe parcursul celor 30 de ore sunt puține și, dacă există, sunt previzibile. Totul este prezentat destul de clar, însă acesta nu este un lucru rău, întrucât studioul Ubisoft Quebec a ales să expună povestea din Immortals folosind un instrument pe care l-am mai văzut și în alte titluri. Toată acțiunea jocului este narată de către Prometeu lui Zeus, într-un mod comic, plin de glume și uneori chiar greșeli de povestire.

Chiar dacă avem de-a face cu un povestitor nu tocmai de încredere, aventura lui Fenyx este una care pornește de jos, personajul titular fiind un simplu băiat sau o simplă fată care căra scutul pentru alți războinici. Pentru că titanul Typhon a reușit să fure esența zeilor și aparent să împietrească toți oamenii în afară de Fenyx, devine soarta eroului (sau a eroinei) să rezolve misterul și să restaureze zeii înapoi la forma lor originală.

Și aici este evidentă imediat amprenta Ubisoft. În urma criticilor din urmă cu câțiva ani, compania oferă opțiuni de personalizare în majoritatea jocurilor sale și chiar alegerea dintre a juca cu un personaj masculin sau feminin. Immortals îți permite să îți personalizezi propriul Fenyx, fie că alegi să joci cu un erou masculin sau feminin. De altfel, poți alege diverse coafuri și poți alege o voce inversă tipului de corp ales, deci nu există limitări prea mari la acest capitol. Doar că opțiunile de personalizare sunt relativ limitate, având doar o mână de alternative pentru fiecare categorie.

Indiferent de personajul creat, totul are loc în același mod. Eu am ales ca Fenyx să fie femeie, în primul rând pentru că acesta era personajul implicit pe care jocul mi l-a prezentat. În general joc cu personajele „default”, așa că nu m-am obosit să modific prea mult și, sincer, nu regret că am făcut această alegere. Versiunea feminină de Fenyx este parcă mai potrivită pentru povestea care portretizează personajul drept un „pește pe uscat” în tărâmul zeilor.

La fel ca Assassin’s Creed, doar că diferit. Totuși, ca Assassin’s Creed

Structura jocului nu este tocmai străină pentru oricine a jucat un Assassin’s Creed sau chiar și un joc FarCry în ultimii ani. Ai la dispoziție o insulă vastă de explorat și libertate deplină. După o introducere destul de lungă, de peste o oră, în care Fenyx dobândește aripile lui Icar și învață cum funcționează majoritatea sistemelor din joc, lumea se deschide și îți pune la dispoziție patru obiective principale, care corespund celor patru zone majore ale insulei. Fiecare are o tematică, în funcție de zeul pe care trebuie să îl ajuți: Afrodita trăiește într-un paradis plin cu verdeață și copaci, în timp ce zona lui Ares de insulă este plină de fortărețe și arsă de război. Zona Atenei include temple, în timp ce Hefaistos trăiește într-un tărâm plin cu automatoni creați de el.

Poți aborda aceste patru quest-uri principale în orice ordine dorești, dar cel mai probabil vei prefera să te dedici unuia singur, întrucât distanțele de parcurs între zone sunt mari, iar în afară de planatul cu aripile lui Icar și foarte puține puncte de fast travel, nu prea ai de ales decât să o iei la picior.

Iar această limitare, inspirată clar de Zelda, este modul în care Ubisoft încearcă să facă jucătorii să exploreze. Și ai mult de explorat, întrucât, în pur stil Ubisoft, jocul are sute, poate chiar mii de iconițe pe care le poți descoperi, fiecare reprezentând câte o activitate secundară. Doar că, spre diferență de Zelda, care dorea să țină lucrurile cât mai simple, oferind doar câteva markere personalizabile limitate jucătorilor, dar și multe repere vizuale, Ubisoft încearcă să ofere un hibrid.

Descoperirea unui punct înalt nu marchează pe hartă automat toate punctele de interes, ci te lasă pe tine să descoperi și să le marchezi individual, pe fiecare, oricând. Este o mecanică obositoare, care pare să aibă ca scop irosirea timpului, pentru că descoperirea fiecărui punct în parte necesită un minigame în care în jurul punctului controller-ul vibrează și scoate un sunet, iar pe PS5 chiar activează motorașele din trigger-ul R2. Doar că implementarea triggere-lor active este slabă, crezând uneori că am probleme cu controller-ul și că fac ceva greșit.

La fel ca Zelda, doar că diferit. Totuși, ca Zelda

Tot amintesc de Zelda pentru că baza jocului, fundația pe care Immortals: Fenyx Rising a fost clădit, nu este doar inspirată de Breath of the Wild, ci este clonată aproape 1:1. De la modul în care personajul se mișcă prin mediul de joc la felul în care se cațără, la mecanica de „stamina”, felul în care îmblânzește și călărește cai și alte creaturi, planarea cu ajutorul aripilor, inspirată de planorul lui Link, și multe altele, sunt acolo într-un mod aproape identic. Ba chiar și „Shrine-urile”, acele temple pline de puzzle-uri din Breath of the Wild, sunt prezente și aici, într-o manieră nu foarte diferită.

Ubisoft, când se inspiră, merge până la capăt. Ai putea spune că Immortals este ca un mod de Breath of the Wild, dar cu o atmosferă complet diferită, care nu încurajează mecanicile de survival și nici nu pune mare accent pe explorare de dragul descoperirii. În cazul de față shrine-urile au fost redenumite „vaults”, fiecare punând în calea lui Fenyx un puzzle mai greu sau mai ușor, majoritatea testând abilitățile jucătorului de a rezolva probleme de logică simple, sau chiar abilitățile din joc. Sunt multe astfel de temple pe toată harta și, odată rezolvate, acestea pot deveni și puncte de fast travel.

Alte activități implică rezolvarea de puzzle-uri cu poze amestecate, găsirea de obiecte sau chiar descoperirea unor camere sau zone ascunse de pe hartă. Ce mi-a plăcut enorm la acest joc este faptul că, spre diferență de alte titluri open world din ultima perioadă, se vede și se simte că fiecare centimetru al hărții a fost lucrat de cineva. Aproape niciun obiect nu pare să fie poziționat pe hartă fără un scop, fiecare element servește unui puzzle sau decorează o zonă specială.

Fenyx, colecționarul(a) de… de toate

Și chiar dacă am petrecut peste 30 de ore pe Golden Island, nu mi se pare că am făcut mare lucru la final. În afară de cele câteva quest-uri pe care le rezolvi pentru a restaura cei patru zei, restul timpului rezolvi Vault-uri sau strângi una dintre cele 5 sau 6 resurse colecționabile care te ajută să upgradezi personajul. Sau cauți cufere în care să găsești noi arme. Ai un sistem întreg de echipament, însă armele și armurile sunt în mare parte cosmetice, fiecare având doar un bonus, nu caracteristici individuale precum damage sau defense. Acelea sunt globale, per personaj, și sunt îmbunătățite prin upgrade-uri.

Iar lucrurile pe care le faci sunt repetitive și nu obligatoriu în sensul bun. Da, mai explorezi puțin din hartă, mai găsești un puzzle inteligent, dar „gameplay loop-ul” se rezumă în mare parte la a scana zona folosind minigame-ul amintit mai sus, identificat resursele de care ai nevoie și mers în direcția respectivă, colectând cât mai multe resurse pe parcurs. Nu te întâlnești cu alte personaje, nu descoperi alte quest-uri. Lumea din Immortals pare destul de… sterilă când o privești de la firul ierbii. În ansamblu, privită de sus, este impresionantă din punct de vedere vizual, cei de la Ubisoft adoptând un stil grafic cartoony foarte bine pus la punct.

Sistemul de luptă este mai avansat decât te-ai aștepta de la un joc de acest gen

Și încă nu am amintit de lupte. În afară de explorat și rezolvat puzzle-uri, cealaltă jumătate de joc o petreci lutpându-te cu tot felul de inamici, de la animale sălbatice precum porci mistreți, urși și lei, până la creaturi mitice precum gorgone, himere sau ciclopi. Și nu mă așteptam ca un joc pentru un public mai larg, inclusiv adresat celor mai tineri, să aibă un sistem de luptă care poate deveni destul de complex. Folosind upgrade-uri pentru abilitățile personajului, poți să deblochezi combo-uri mai lungi, abilități noi care pot fi folosite și în luptă, dar și în explorare, dar cel mai important este să „înveți” comportamentul personajelor.

Având la dispoziție un atac ușor (light) cu sabia, un atac greu (heavy) cu toporul, un arc cu săgeți și posibilitatea de eschivă și de a para atacuri, pot ieși niște combinații destul de interesante, iar anumite abilități care sunt introduse inițial pentru puzzle-uri, precum capabilitatea de a ridica prin magie pietre și alte obiecte, pot fi folosite fără probleme și în luptă. Iar toți inamicii pot fi „obosiți”, pentru momente în care rămân complet vulnerabili atacurilor. Și, în pur stil Zelda Breath of the Wild, atunci când te ferești în ultimul moment, poți porni o serie de atacuri care nu pot fi blocate de adversari.

Inamicii nu se schimbă însă foarte mult pe parcursul jocului. Cei cu care te lupți la început rămân cam aceiași pe toată durata campaniei, însă devin treptat mai puternici. Bănuiesc că puterea acestora este legată în primul rând de upgrade-urile pe care le dobândești, cât și de progresul pe care îl ai în poveste. Nu mi s-a părut niciodată că jocul devine greu pe dificultatea normală, însă există peste aceasta și alte dificultăți mai mari, una fiind deblocată abia după parcurgerea jocului.

Ba la final ai chiar și opțiunea de New Game+, păstrând abilitățile, upgrade-urile și majoritatea armelor pentru o nouă parcurgere. Dar, sincer, nu prea văd rostul întoarcerii în Immortals: Fenyx Rising dacă l-ai parcurs o dată. Mi se pare că, spre diferență de Zelda, care te surprindea cu ceva la fiecare pas, Immortals nu are această calitate. Are în schimb multe liste, listuțe și tabele de colecționabile și resurse pe care să le colectezi, lucru care este apreciat de o parte dintre jucători.

Ce am apreciat însă foarte mult la acest joc este atmosfera de legendă pe care o conferă misiunilor principale și multiplele referințe la mitologia greacă. Este un soi de Legendele Olimpului interactiv, dacă acestea ar fi fost scrise în stilul unor desene animate pentru adolescenți. Iar aici ajută și stilul în care este narată povestea de către Prometeu.

Immortals Fenyx Rising sparge o „tradiție” Ubisoft din ultimii ani

Un lucru care m-a deranjat pe tot parcursul jocului, ceva care m-a deranjat și atunci când am jucat Assassin’s Creed Odyssey, este accentul personajelor. Ubisoft Quebec insistă cu voci în engleză care vorbesc cu accent grecesc dintr-un motiv sau altul. Nu văd cum poate acest lucru da autenticitate unui joc. Dacă vrei să vorbească în grecește, folosește limba greacă, zic eu. Așa, actorii trebuie să se forțeze să vorbească cu accent, iar rezultatul mi se pare la limita dintre „cringe” și „acceptabil”. Nu vreau să jignesc actorii care s-au străduit și au urmat regia studioului, dar mi se pare că ideea de bază cu folosirea accentelor este greșită. Puteau vorbi într-o engleză „curată” și nu ar fi afectat negativ atmosfera sau calitatea jocului.

Din punct de vedere vizual și tehnic, jocul rulează foarte bine pe PlayStation 5. Aceasta a fost platforma pe care l-am parcurs și am folosit exclusiv modul „Performance” care este stabilit implicit atunci când pornești jocul. Immortals: Fenyx Rising țintește o rezoluție 4K la 60 de cadre pe secundă în acest mod, iar în mare parte reușește asta. Nu mi s-a părut că ține tot timpul framerate-ul la nivelul maxim, dar gameplay-ul este fluent și nu simți că ești ținut în urmă de performanța slabă. Singurul lucru cu adevărat deranjant este faptul că atunci când muți pe modul „Quality”, jocul trebuie restartat, la fel ca pe PC în cazul anumitor setări. Aceasta pare să fie o limitare a engine-ului Anvil, același pe care Ubisoft îl folosește și în seria Assassin’s Creed.

Mai degrabă mi se pare slabă implementarea noilor tehnologii precum triggerele adaptive, pe care le-am amintit anterior. Uneori pare că acestea nu funcționează, alteori sunt implementate în niște situații în care nu sunt necesare. De exemplu, atunci când pui săgeata în arc, nu simți vreo rezistență, dar atunci când zbori, poți auzi din când în când că triggerele se activează și dezactivează, dar nu ai foarte multe activități pe care le poți face în zbor și nu am sesizat presiune prea mare pe triggere. Sugerez să dezactivați această funcție.

Un alt lucru interesant, care este aparent valabil la toate jocurile Ubisoft și trebuie lăudate pentru asta, este inițiativa multiplatform. Poți trimite un save game în cloud-ul Ubisoft Connect și îl poți restaura pe altă platformă pe care ai jocul. Sau poți atașa mouse și tastatură la PS5 dacă vrei să joci jocul așa. Efectiv, nu ești limitat la gamepad-ul DualSense. Dacă ai deja periferice de PC și te simți mai confortabil cu ele, nu te oprește nimic să nu le conectezi la consolă pentru acest titlu.

Și mai am o ultimă laudă pentru Ubisoft, pentru ceva ce ar trebui să fie absolut normal, dar în vremurile astea, mai ales după ultimii ani în care mulți s-au plâns de starea jocurilor companiei la lansare, Immortals: Fenyx Rising este un joc foarte bine finisat. În 30 de ore nu am întâlnit decât poate unul sau două bug-uri și nici nu le-am dat importanță, întrucât am parcurs o mare parte din joc înaintea lansării, fără patch-ul din prima zi. Mai ales când iau în considerare faptul că jocul de față are multe puzzle-uri complexe bazate pe fizică, chiar mă mir că n-am întâlnit aproape nimic care să iasă în evidență.

Immortals Fenyx Rising, un joc bun pentru vacanța de Crăciun

Din pură întâmplare, ultimele două jocuri pe care le-am testat se pare că au avut legături cu The Legend of Zelda: Breath of the Wild. Hyrule Warriors construiește pe baza poveștii din jocul original, în timp ce Immortals: Fenyx Rising încearcă să adapteze acel gameplay la o formulă mai „mainstream”, mai abordabilă și cu accent pe complet alte lucruri. Am apreciat efortul celor de la Ubisoft și pot spune că m-am simțit bine alături de Fenyx în mitologia greacă. Totuși, acest titlu nu se ridică la aspirațiile de a fi comparat nici pe departe cu Zelda: Breath of the Wild, un joc pe care încearcă atât de mult să îl emuleze.

Dar probabil că nici nu a fost scopul să creeze un Zelda de la Ubisoft, iar rezultatul final este un hibrid interesant între mecanicile din Zelda și aglomerația de colecționabile din Assassin’s Creed. Sper însă ca Ubisoft să mai ofere o șansă celor din studioul Quebec să mai facă un joc din seria Immortals, pentru că ar putea realiza ceva cu adevărat diferit și special față de restul jocurilor pe care le dezvoltă, cu puțin mai mult efort depus în anumite categorii, în special în diversificarea activităților secundare. Și știu că am tot amintit despre studioul Quebec, însă acela a fost doar studioul care a condus dezvoltarea și a venit cu conceptul și probabil cea mai mare parte de dezvoltare efectivă. Dar mari părți ale jocului au fost dezvoltate în studiouri Ubisoft din toată lumea, inclusiv la București, unde au fost realizate multe creaturi mitice și anumite mecanici de joc, inclusiv lupta finală cu Typhon.

Pentru un joc de final de an, fără prea mari pretenții, Immortals: Fenyx Rising ar putea reprezenta răgazul perfect în urma unui an aglomerat cu titluri de calibru mare precum The Last of Us Part II, Doom Eternal, Final Fantasy VII Remake, Assassin’s Creed Valhalla și, desigur, viitorul Cyberpunk 2077. Tind să cred că este unul dintre jocurile pe care mulți îl vor juca în special în vacanța de Crăciun, poate chiar alături de cei mici, fiind un titlu potrivit și pentru vârste mai fragede.