Dragon’s Dogma 2 Review: un altfel de RPG open world

În ultimii ani, Capcom s-a dovedit a fi unul dintre cei mai prolifici dezvoltatori, dar și publisheri, mai toate jocurile recente ale companiei sfârșind prin a fi succese, chiar dacă vorbim despre remake-uri ale unor titluri mai vechi (cum a fost Resident Evil 4) sau continuări ale unor serii cu priză la public. Putem spune că jocul despre care vorbim astăzi, Dragon’s Dogma 2, se încadrează în a doua categorie, chiar dacă a fost lansat la aproape 12 ani după predecesorul său.

Iar multe dintre mecanicile din Dragon’s Dogma 2 sunt preluate direct din primul joc al seriei: clasele se numesc vocations, fosta clasă Strider fiind împărțită aici între Thief și Archer, celelalte astfel de opțiuni de început fiind Fighter și Mage. După cum îi stă bine unui RPG, fiecare clasă are un stil de joc destul de diferit, pornind de la luptătorul clasic cu sabie și scut, trecând prin thief-ul cu pumnale și adept al strategiei „hit and run”, prin magul cu vrăji de buff, heal și damage și ajungând la arcașul care preferă atacurile de la distanță.

Povestea începe într-o cameră a tronului, în care monarhul este dezvăluit a fi chiar personajul principal. O serie de evenimente, care vor deveni mult mai clare pe măsură ce povestea progresează, personajul central ajunge într-o închisoare, confundat fiind cu un „pawn” și angajat, drept sclav, de un un mag. Rook, o mai veche cunoștință din primul Dragon’s Dogma, îl ajuta pe erou să evadeze și să-și înceapă aventura în prima zona open-world a jocului, Vermund.

De altfel, principala mecanică caracteristică seriei sunt acești „pawns”, iar după separarea de Rook, ai ocazia să îți creezi propriul astfel de ajutor și să-i alegi un vocation care să-l complementeze pe cel al eroului. Pe lângă pawn-ul principal, care va avansa în nivel împreună cu Arisen (personajul principal), în party mai pot fi invocați încă doi astfel de pawns. Ce este interesant este că aceștia pot fi aleși dintre cei disponibili deja în joc, dintre cei creați de alți utilizatori sau chiar dintre cei creați de alți jucători din lista ta de prieteni. În mod normal, nivelul unui pawn este limitat de cantitatea de „rift crystals” pe care o ai la dispoziție, însă, dacă invoci un pawn de la un prieten din lista ta, nu te costă nimic și nici nu este impusă vreo limită de nivel.

Porțiunea de început a jocului încearcă să prezinte jucătorului mecanicicile relevante, deși numărul acestora, al item-urilor, personajelor și informațiilor utile se poate dovedi copleșitor. Urmând povestea principală, veți ajunge în Vernworth, orașul principal al primei regiuni, unde primiți noi detalii despre poveste, despre cum pe tron acum se află un Arisen fals, precum și mai multe quest-uri secundare pentru a-l expune și a vă recupera tronul.

De altfel, Dragon’s Dogma 2 pune mult accent pe explorare și descoperire, evitând obiceiul altor titluri open world de a umple harta de tot felul de iconițe ce simbolizează activitățile secundare și principale. În schimb, lasă jucătorului libertatea de a merge oriunde dorește, oferind ghidare doar pentru quest-ul principal. Spre exemplu, majoritatea quest-urile secundare nici nu apar marcate pe hartă, fiind activate în urma unor situații de genul „vine un NPC și începe un dialog cu personajul când ai ajuns într-o anumită locație” sau „începi un dialog cu un NPC dacă ai impresia că ți-a cerut ajutorul”.

Și, chiar dacă exista un sistem de fast travel, acesta este destul de restrictiv: doar anumite locații au un „Portcrystal”, iar teleportarea între acestea nu se poate face decât utilizând consumabile care sunt destul de scumpe (10000 gold), mai ales la începutul jocului. Există totuși portcrystals portabile, care pot fi montate și ridicate de jucător (de) unde dorește. Desigur, ambele tipuri de portcrystals pot fi găsite și în lumea de joc, drept răsplată pentru explorat, iar în prima regiune există și opțiunea de a folosi un car cu boi pentru a călători mai repede între unele destinații, contra unui cost mult mai mic (100-200 gold). Deși harta este destul de mare, chiar și în prima regiune (Vermund), quest-ul principal te face să explorezi destule părți încât să descoperi măcar locațiile principale, pe drum adunând aur, resurse, arme și echipamente. Astfel, explorarea este satisfăcătoare, mai ales că Dragon’n Dogma 2 beneficiază de un ciclu zi-noapte cu inamici diferiți și cu recompense aparte.

Există și focuri de tabară, unde party-ul se poate odihni și unde puteți găti mâncare din ingredientele adunate, pentru buff-uri cu efect pe parcursul zilei următoare. Problema apare atunci când călătoriți între locații care nu au o rută pentru car și nici portcrystal și sunt poziționate departe unele de celelalte. Jocul pare gândit să tot repeți aceste rute pentru a crește în nivel, pentru a progresa în cadrul vocației alese și pentru a aduna resursele și aurul necesare. Însă această abordare merge mână în mână cu o investiție destul de mare de timp pentru unele recompense care, uneori, sunt reprezentate doar de un schimb de replici cu NPC oarecare. Realist vorbind, un drum lung drept între două astfel de destinații din prima regiune nu durează mai mult de 15 minute, însă, repetat de mai multe ori, poate deveni iritant.

Exploratul mai este afectat și de mecanica de greutate. Fiecare obiect adunat în afară de aur este luat în considerare atunci când se calculează ce procentaj din capacitatea de cărat a unui personaj este folosit, fie acesta eroul principal sau pawn-ii care îl acompaniază. O greutate mai ridicată înseamnă și viteză de mișcare redusă, precum și un consum de stamina mai ridicat. Evident, există inele, item-uri și abilități care pot crește capacitatea de cărat și puteți plasa obiectele mai grele pe pawns. După o sesiune lungă de explorare, pe măsură ce vă apropiați de limita către Heavy și Very Heavy, veți fi forțați să puneți pauză după fiecare lucru cules de pe jos sau dintr-un cufăr, pentru a-l transfera către un pawn care încă poate căra. Pași suplimentari de-a dreptul enervanți, mai ales pe parcursul acelor călătorii iritante de care aminteam mai devreme.

Pawn-ii vor semnaliza mereu punctele de interes, unele aflându-se foarte sus: deși există skill-uri special concepute pentru a ajuta un aliat să ajungă pe o platformă aflată la înălțime, felul în care jocul oferă aceste ocazii este foarte inconsistent.

În schimb, sistemul de luptă a rămas aproape neschimbat față de primul joc și, împreună cu abilitatea de a mări rangul oricărei vocații, încurajează aventurierii să experimenteze cu mai multe stiluri de joc. Puteți face rank maxim pentru o vocație destul de repede, iar skill-urile de bază se pot transfera între vocații, deci este destul de satisfăcător să combini, de exemplu, abilitățile unui thief cu cele ale unui fighter, pentru un build de personaj mai eficient. De asemenea, prima oară când o vocație este deblocată la Ghildă, vi se oferă și echipamentul standard de început, în cazul în care nu dispuneți de aur sau resurse suficiente în acel moment.

Luptele, în mare parte, se împart între întâlnirile cu inamicii normali sau confruntările cu monștrii mai mari și amenințători. Pentru adversarii normali, există mai multe mecanici de le „sparge” garda, de a-i pune la pământ, a-i arunca în prăpăstii sau de a combina debuffs cu vrăji puternice. În schimb, pentru oponenții de dimensiuni generoase, inclusiv pentru dragoni, prioritatea devine atacarea punctelor slabe ale acestora, pentru damage considerabil și chiar posibilitatea de a doborî monstrul pentru o vreme.

Acești inamici uriași pot fi și escaladați, pentru a obține poziții cat mai apropiate de punctele lor vulnerabile, mecanică ce duce la lupte foarte palpitante, când o parte a grupului încearcă să atragă atenția monstrului, în timp ce restul trebuie să-l escaladeze și să-i lovească părțile vulnerabile. De exemplu, trei pawni și un personaj principal se pot dovedi o combinație potrivită pentru acest sistem, chiar dacă, uneori, nu apuci să vezi mare lucru printre numărul impresionant de atacuri de la aliați, inamici, vrăji și explozii.

Și, la fel ca atunci când explorați, pawn-ii nu vor face întotdeauna ce vă doriți sau ce le transmiteți. Există numai patru comenzi (go, to me, help și wait), iar acestea, nici în contextele evidente, nu fac mereu ce trebuie, lucru și mai frustrant atunci când depinzi de acești pawns pentru a lovi un inamic în aer sau un adversar vulnerabil doar la vrăji.

Un alt element frustrant al luptelor este necesitatea de a ajunge în proximitatea unui pawn doborât, pentru a putea să-l învii. Iar durează prea mult, mai ales într-o luptă haotică, care riscă să devină și mai dificilă în absența unuia dintre aliați. Mai rău, sunt situații în care un pawn cade fără vreun motiv de pe o margine și, chiar dacă ai nevoie să-l învii pentru a continua lupta, nu o poți face pentru că nu ai cum să ajungi la el.

În general, cuvântul pe care l-aș folosi pentru a descrie Dragon’s Dogma 2 este „greoi”. Înțeleg și apreciez ideea unei lumi realizate pentru a fi explorată, însă nu fiecare secret și quest merită drumul, timpul și nervii investiți. Lucruri triviale din alte jocuri open world aici îți mănâncă de 2-3 ori mai mult timp, de la drumurile înapoi spre orașele mari și până la dialogurile cu unii vânzători care repetă aceleași replici enervante, pe care nu le poți sări decât individual.

De asemenea, este o mecanică foarte interesantă să ai alături acești pawns, care știu de anumite quest-uri și care te pot ghida si pot semnaliza ceva ce ție ți-a scăpat; când ajung însă să repete același frânturi de dialog a n-a oară, pe parcursul drumurilor și luptelor repetitive, devin obositori foarte repede. Până și luptele cu monștrii mari se pot dovedi dezamăgitoare: ai așa o senzație de timp irosit atunci când, după o confruntare de durată, oponentul își ia zborul și fuge, odată ce a ajuns sub un anumit nivel de health, și rămâi cu ochii-n soare.

Din păcate, și calitatea quest-urilor variază prea mult. În general, să zicem că este ușor să uiți de poveste și doar să treci de la un obiectiv la următorul, de dragul de a debloca următoarea regiune. Dar sunt și quest-uri în care n-a fost investit aproape niciun efort, cum ar fi vizitarea unei anumite clădiri, preluarea unui obiect și apoi returul, pentru care trebuie să irosești uneori câteva zile in-game. Și la toate acestea se adaugă și faptul că jocul nu arată prea bine, amintind mai degrabă de epoca PS3 decât de cea PS5. Mai mult, framerate-ul de pe PS5 scade deranjant și sub 30fps, iar calitatea texturilor lasă mult de dorit.

Evident, nu grafica face un joc și sunt foarte multe elemente care merită apreciate la Dragon’s Dogma 2: când totul merge bine, poți trece ușor peste mai toate aspectele sale negative menționate mai sus. Spre exemplu, când încerci să gândești creativ și elimini un dragon trăgându-i în cap cu o balistă atunci când doarme, jocul este foarte satisfăcător. Dar când un pawn rămâne blocat în perete în timpul unei lupte lungi, iar adversarul își ia zborul și fuge, iar resursele pentru un fast travel lipsesc, tot efortul investit până atunci este pus sub semnul întrebării. În condițiile actuale, nota de mai jos este acordată cu mare indulgență, pentru un sistem de combat distractiv atunci când funcționează, cu condiția să ai răbdarea necesară pentru a debloca mecanicile potrivite.