Dead Space Remake Review: revitalizarea unei serii ce părea dată uitării

Dead Space a fost unul dintre acele jocuri cu care, deși sunt un fan al genului horror, nu am rezonat la vremea apariției sale inițiale. Îmi aduc vag aminte, trecând totuși 15 ani de la acel moment, ca nu m-am împăcat deloc cu modul în care monștrii atacau și reacționau la armele din arsenalul jucătorului și că, după o secvență frustrantă, în care trebuia să dobori niște asteroizi cu ajutorul unor tunuri montate în exteriorul navei USG Ishimura, am renunțat complet la joc. Culmea, nu am mai avut aceste probleme cu Dead Space 2 și Dead Space 3, pe care le-am jucat cu plăcere și finalizat atunci când și-au făcut aparițiile.

Am rămas astfel cu regretul că, probabil, nu am fost tocmai „corect” cu primul Dead Space și ar trebui să-i mai fi dat o șansă. N-am apucat însă să o mai fac, fiind mereu prins cu interminabilele lansări de jocuri noi. Până când Electronic Arts a anunțat că are de gând să refacă în totalitate prima aventura a lui Isaac Clarke, sub forma unui remake Dead Space realizat de Motive Studio (Star Wars: Squadrons). Ocazia perfectă de a reveni în acest univers și de a-mi corecta, pe cât posibil, impresia inițială. Și, înainte de a continua, pentru a risipi urma de tensiune din aceste prime paragrafe, mărturisesc că mi-a plăcut remake-ul Dead Space, în ciuda unor „incompatibilități” pe care le păstrez cu formula acestui joc.

Poveste și structură

Nu cred că mai trebuie să amintesc în detaliu firul narativ ce stă la baza seriei Dead Space. Tot ceea ce trebuie să știți este că îl întruchipați pe inginerul Isaac Clarke, unul dintre membrii echipei de salvare ce răspunde unui SOS trimis de nava spațială USG Ishimura. Odată ajuns pe navă, veți face cunoștință cu soarta crudă a echipajului, fie transformat într-o specie hibridă de extratereștri însetați de sânge – necromorfii –, fie ucis de aceștia. Și, după cum îi stă bine unei astfel de intrigi, sarcina de a descoperi de unde și cum au apărut acești musafiri nepoftiți cade pe umerii lui Isaac.

Și, deși povestea este în mare parte identică cu ceea ce întâlneam în titlul original, remake-ul Dead Space merge un pic mai departe și adaugă o serie nouă de detalii, pe care, după cum veteranii seriei sunt deja obișnuiți, le puteți găsi prin înregistrările audio, video sau jurnalele text presărate prin joc. Unele dintre acestea însă sunt dependente de îndeplinirea unor obiective secundare, o noutate ce-și face apariția in acest remake. Aceste misiuni opționale nu sunt tocmai complicate sau inovatoare, implicând revizitarea unor locații deja explorate, unde poți debloca vreo ușa încuiată înainte sau vreun terminal inactiv până atunci.

Din fericire, acest „backtracking” este mult mai natural în remake-ul Dead Space, întreaga navă USG Ishimura nemaifiind împărțită „pe niveluri”. Acum avem parte de un veritabil complex, cu multiple secțiuni interconectate, ce pot fi parcurse și explorate fără vreun timp evident de încărcare. Deși există și culoare prin intermediul cărora puteți parcurge la pas întreaga navă, sarcina este ușurată de trenul care vă poate transporta dintr-un sector în altul, după ce îl deblocați și activați. Ați putea crede că revizitarea ariilor deja „curățate” poate fi monotonă, însă Motive a implementat un sistem dinamic, care poate „pipera” aceste momente cu apariții neprevăzute de inamici noi.

De asemenea, revenind la partea narativă a jocului, secvențele cinematice au fost refăcute și dialogurile rescrise, acum și Isaac beneficiind de propria voce (Gunner Wright, același actor din Dead Space 2 și 3) și propriile replici, conferindu-i astfel eroului o doză suplimentară de personalitate.

Față în față cu necromorfii

Și pentru că tot am amintit de „repopularea” navei Ishimura cu amenințări generate dinamic, atunci când revizitezi o secțiune deja parcursă, aceste momente se bazează aproape în exclusivitate pe conceptul de „jump scares”, atât de criticate în The Callisto Protocol, spre exemplu. Iar confruntările cu necromorfii, fie că vorbim despre secvențele scriptate ce apar pe parcursul firului principal al poveștii, cât și despre cele generate aleatoriu, rămân, în continuare, calcâiul lui Ahile când vine vorba de acest joc. Poate că este numai cazul meu, însă mi-a luat din nou ceva timp să mă obișnuiesc cu modul în care adversarii reacționează la impactul generat de propriile arme și parcă mi s-au părut și mai rezistenți decât omologii din versiunea originală de Dead Space. Astfel, până când m-am acomodat, am murit de foarte multe ori, câteodată pur și simplu lovit de ceva pe care nu îl puteam vedea, jocul fiind extrem de întunecat, ba chiar complet cufundat în beznă în anumite secțiuni.

Nici sistemul manual de salvări nu ajută foarte mult, în anumite situații cel mai recent save point fiind plasat cu minute bune înainte de confruntarea în care ți-ai găsit inevitabilul sfârșit. În alte instanțe, găsești „nșpe” save point-uri unul după altul, la doar câteva camere distanță. La fel și în cazul muniției și resurselor disponibile: sunt momente în care „tragi” de un ultim amărât de health pack, cu viața aproape de minimum, și de cele câteva gloanțe rămase pe țeava celei mai ineficiente arme, și alte secțiuni în care ești burdușit cu muniție pentru toate armele și suficiente health pack-uri pentru a resuscita o armata întreagă.

Însă, până la urmă, acest gen de inconsistențe caracterizau și jocul original, iar remake-ul le păstrează aproape nemodificate. Mă așteptam însă ca, după atenția cu care a fost reproiectată Ishimura, drept un mare complex cu diferite secțiuni interconectate într-un mod cât se poate de logic, de un tratament similar să beneficieze și alte aspecte ale jocului. Ce-i drept, anumite segmente au fost regândite aproape în totalitate: în zonele cu gravitație zero, te poți deplasa liber, precum în Dead Space 2, fără a fi „lipit” de suprafețe, iar infama secvență în care trebuia să dobori asteroizii cu ajutorul tunurilor a fost schimbată, Isaac fiind însărcinat acum cu calibrarea acestor tunuri. Nu este neapărat mai spectaculos, însă, în mod clar, se dovedește a fi mai puțin frustrant. Cum la fel sunt și luptele cu unii boși, care, in ciuda dimensiunilor impresionante, au atacuri previzibile și sunt foarte ușor de învins fără mare efort.

Mi-a lipsit, de asemenea, sistemul de melee combat din The Callisto Protocol, care încuraja luptele corp la corp dintre erou și atacatori. În Dead Space, dacă cumva necromorfii au ajuns prea aproape, poți începe să-ți redactezi testamentul, șansele de a supraviețui fiind infime. Însă, după ce te acomodezi cu genul de gameplay pe care jocul încearcă să-l scoată în față, cu ce arme sunt eficiente împotriva cărui tip de inamic, lucrurile devin mult mai ușor de gestionat. Spre exemplu, poți corela aparițiile anumitor necromorfi cu muzica pe care jocul începe să o redea în acele momente, pregătindu-ți armele de care ai nevoie.

Remake meritoriu din punct de vedere vizual și nu numai

În ceea ce privește componenta vizuală, principalul argument atunci când vine vorba despre un remake, lucrurile stau de la bine in sus în această noua încarnare a lui Dead Space. Locațiile din Ishimura a fost reproduse foarte bine sau chiar extinse de Motive Studio cu ajutorul motorului grafic Frostbite, la standardul calitativ la care te-ai aștepta de la un joc contemporan.

Și personajele arată bine, chiar dacă nu la nivelul de realism pe care l-am întâlnit în The Callisto Protocol. De altfel, per total, jocul celor de la Striking Distance Studio pare mai avansat din punct de vedere grafic, însă Dead Space are avantajul de a prezenta un mediu de joc neliniar și interconectat, în timp ce The Callisto Protocol avansează într-un mod complet liniar.

Și, în ceea ce privește optimizarea, Dead Space se prezintă foarte bine. Cele două moduri de redare prezente în versiunea pentru PlayStation 5 – Performance activat sau dezactivat –, livrează fix ceea ce ar trebui să o facă: experiențe consistente fie la o rezoluție mai crescută, cu 30fps și ambient occlusion realizat prin Ray Tracing, fie la o rezoluție mai diminuată, cu 60fps. Ambele sunt foarte jucabile, iar dacă aveți numai un monitor sau TV FullHD, puteți opta, fără niciun negret, pentru activarea modului Performance.

Ca mențiune specială, versiunea inițială a remake-ului Dead Space includea o implementare VRS (variable rate shading) foarte agresivă, care îi diminua vizibil nivelul calității vizuale. Aceasta a fost eliminată însă în primele update-uri, fără niciun fel de impact negativ asupra performanței jocului.

Ce nu au reușit să rezolve aceste update-uri sunt mici bug-uri care se regăsesc în continuare în joc. Spre exemplu, blocarea camerei în perspectiva save point-ului atunci când încărcați cea mai recentă salvare din meniul principal (mi s-a întâmplat tot mai des în a doua jumătate a jocului), elemente care nu sunt memorate cum ar trebui de salvări (spre exemplu, baterii care nu sunt introduse în alimentările lifturilor, deși erau înainte de a salva) sau mesaje conform cărora nu mai ai spațiu suficient pentru salvări, deși sunt zeci sau sute de GB disponibili pe stocarea consolei.

Până la urmă însă, nu este vorba despre nimic cu adevărat grav, iar acest remake își îndeplinește cu succes misiunea: cea de a readuce Dead Space în atenția unui public nou, care poate nu a avut ocazia de a încerca trilogia originală, și de a revitaliza această serie, pe care, la un moment dat, EA părea să o fi dat uitării pentru totdeauna. Rămâne de văzut dacă succesul de care s-a bucurat acest remake va duce la aparițiile unor versiuni similare pentru Dead Space 2 și 3 sau, de ce nu, la un joc complet nou plasat în acest univers.