Black Myth Wukong Review: Maimu vede, maimu face!

Din capul locului vă spun că, în urmă cu câțiva ani, chiar puteam fi considerat unt fan al genului “Souls game”, atunci când încă simțeam nevoia de provocări tot mai grele: în aceste titluri, cu cât te joci mai mult, cu atât deprinzi mai ușor mecanicile și mișcările inamicilor, dexteritatea devine tot mai bună, iar satisfacția unei victorii este cireașa de pe tort.

Odată cu trecerea vremii, mai exact atunci când începi să simți că prioritățile sunt altele în viață, nu mai ai vreun  mare chef de provocări atât de mari, mai ales în jocurile cu ar trebui să te distrezi și să te relaxezi. Și, mergând în această direcție, ușor-ușor începi să eviți jocurile de tip “Souls”, ba chiar, uneori, să le ignori complet. Capac cred că mi-a pus Elden Ring, unde am petrecut exagerat de mult timp doar farmând, cam ca Petrișor din basmele oltenești, adunate din zona Doljului: „Mă dusei în deal lungit, să văd oile ce zic! Azi dusei oile, seara le adusei înapoi, mâine o luai de la capăt.” Cam așa am terminat eu Elden Ring.

Și totuși, de ce Black Myth: Wukong?

OK, atunci de ce te joci Wukong? Pentru că povestea pe care este bazat jocul este absolut superbă, fiind redată de unul dintre cele patru romane ale literaturii clasice chineze: Călătorie spre Vest (Journey to the West). În China, acest roman încă se predă la școală și cei mai mulți sunt atrași de zeul maimuță Sun Wukong, deși în carte avem de-a face și cu monstrul porc și demonul acvatic, pe care-i veți întâlni și în jocul Black Myth. Povestea a fost scrisă acum 1300-1400 de ani, în timpul dinastiei Ming, și scoate în evidență călătoria reală a călugărului Xuanzang spre India, într-un pelerinaj sfânt, pentru a aduce scrierile budismului în China. Romanul introduce elemente fantastice, zeități, precum și creaturi din mitologiile chineze și budiste.

Pentru a nu rămâne mai prejos, jocul are parte de o secvență introductivă fantastică, poate una dintre cele mai impresionante scene din istoria recentă a gaming-ului, cu momentul în care maimuța-zeu Sun Wukong se răzbună pe toți zeii, îi supără pe toți, iar lupta împotriva acestora duce și revenirea sa pe Pământ, transformat într-o stană de piatră. De aici începe o călătorie care, în carte, aduce 81 de încercări și cred că acestea sunt respectate în mare parte și de joc. Maimuța Sun Wukong trece prin păduri, deșert, tărâmul de gheață, decoruri ca-n povești, iar provocările sunt tot mai dificile. Așadar, pentru poveste, pentru grafică, mi-am dorit enorm să mă joc și să-mi placă Black Myth: Wukong, dar…

Un gameplay tot mai frustrant…

M-am oprit la acel dar cu trei puncte de suspensie, ca un oftat, pentru că uneori îmi vine să urlu tare către „satanele și Scaraoțchi” de la From Software, care au dictat mersul acestui gen. Ei sunt cei care le-au dat idei multor producători, că un joc nu trebuie neapărat să încânte, ci trebuie să te provoace, să te calce pe nervi, ba chiar să te frustreze la maximum. Uiți de imaginile somptuoase, ai impresia că mereu te zbați în ghearele unui monstru, pentru că oricum n-ai nicio șansă.

În Black Myth m-am simțit oarecum ca în Sekiro, că jocul mai mult mă frustrează, decât să îmi provoace plăcerea de a continua să mă joc. Experiența abundă în lupte de tip boss-fight, o rezervă parcă interminabilă, mai ales că poți trece ușor de la un boss la celălalt: vine un moșulică cu barbă din rădăcini de ghimbir, care face pe deșteptul, te transformă în liliac, în cicadă, și pac, ai ajuns la următorul adversar. Ai impresia că ești la expoziția de creaturi mitice ale Chinei și că energia dezvoltatorilor este oarecum rău intenționată, și au făcut jocul atât de greu pentru că i-au pus șefii la muncă, pe bani puțini. Nici n-ai timp să admiri solzii dragonului, culorile superbe ale creaturilor, fie că sunt șobolani uriași, urși, păianjeni sau lupi (da, foarte mulți lupi), că ești prins într-o serie de combo-uri năucitoare. În Black Myth nu există conceptul de parry (parerea loviturilor venite din partea inamicilor), ci doar posibilitatea să te ferești, ba chiar ar trebui să investești în skill-ul ăsta pentru a deveni expert. Unele voci spun că fix acest element îl diferențiază de Dark Souls, și nu ar fi un “Souls game”. Și totuși, chiar dacă poți întruchipa un singur personaj, adversarii sunt ca rezervele de buruieni din Câmpia Română peste care a trecut și un nor de polen de ambrozie. N-o fi chiar Souls, dar nici febra fânului nu nu se tratează cu paracetamol și tot este suficientă să-ți dea lacrimile.

În titlurile seriei Dark Souls sau în Elden Ring, simțeai că ești răsplătit pentru eforturile tale supraomenești, primeai eventual vreo o armă letală, pentru care ai farmat zeci de ore și, cu ajutorul căreia, din 4-5 lovituri, duceai boss-ul la culcare. Nu, aici, recompensele după boss-fight-urile izbutite sunt mici, și este enervant, mai ales că nu există o busolă, o hartă, ceva care să te ajute pentru a te orienta ca omul prin lumea necunoscută: ajungi să te bazezi doar pe simțul tău de Dora Exploratoarea. Da, un fel de “Maimu vede, maimu face”, desene pe care le urmăream pe Minimax. Așa este și Sun Wukong, maimuța nervoasă și răzvrătită.

Lipsa de repere te face să pierzi din ochi calitatea la care sunt redate peisajele, te concentrezi mai degrabă pe niște cărări și cam atât. Adversarii care apar trecător prin joc nu-s frustrant de doborât, iar aici m-am simțit ca-n Bloodborne, adică iarăși nimic original. Degeaba ți se spune Destined One dacă jocul are și câteva bug-uri enervante, cum ar fi ghinionul de a rămâne blocat în hartă, câteodată.

Încercați să nu distrugeți butoanele

Există celebrul tip de jucător care lovește toate butoanele, la întâmplare, pentru a trece de un boss-fight, chiar și în jocurile de tip Souls. Doar că Black Myth te pedepsește instant dacă încerci să îmbrățișezi o astfel de abordare haotică, chiar dacă ai doar două butoane pentru atac, unul pentru săritură și altul pentru a te feri (cel mai folosit, de altfel). Mare grijă, că se duce repede și rezistența, dar te mai ajută unele vrăji, plus posibilitatea de a executa o eschivă perfectă, cum era și parry-ul perfect în Dark Souls.

Deci nu loviți butoanele, pericol de înec, ca aia cu “nu bateți cuie-n geam, pericol de electrocutare”. Deși ar trebui să fiu un zeu-maimuță, mă simt ca un șoarece, cu o scobitoare în loc de sabie, în fața unui motan care e de 92 de ori mai mare decât mine. Dacă așa arată viața unui zeu, nu mulțumesc! Da, este încântător, grafică este superbă, se mișcă și bine dacă știi să-l configurezi și ai hardware-ul adecvat, dar parcă m-am săturat ca, la fiecare pas, să întâlnesc câte un Goliat.

Grafic, Black Myth este rege pe un GeForce RTX 4080. Un rege abuziv și exigent

Grafica este într-adevăr impresionantă, foarte detaliată, chiar dacă uneori “prea rece”: trecerea de la pădure la deșert, de la deșert la tărâmul de gheață, apoi la cenușă, demonstrează totuși că artiștii de la Game Science și-au făcut bine temele. Și asta pentru că producătorii au apelat la un branch al Unreal Engine 5 special optimizat de NVIDIA pentru efectele RTX bazate pe Ray Tracing.

Mai mult, jocul se laudă cu o “implementare completă” de Ray Tracing, numită Full Ray Tracing in-game, care activează o sumedenie de efecte speciale bazate pe această tehnică, cum ar fi iluminarea globală cu Full Resolution Multi-Bounce Ray-Traced Indirect Lighting, umbrele Ray-Traced, reflexiile de tip Full Resolution cu Ray-Tracing, inclusiv pentru efectele de particule, jocul de lumini și umbre redate sub suprafața apei (underwater caustics), luminile fiind reflectate sau refractate de apă prin Ray-Tracing.

Aceasta veritabilă panoplie de Ray Tracing are și pretenții hardware pe măsură. Fără a apela la tehnici de reconstrucție și upscaling, atunci când duceți nivelul de detalii la treapta “Cinematic”, și Ray Tracing-ul la maximum, veți fi întâmpinați de framerate-uri la fel de “cinematice”, de 20-24fps, chiar și pe hardware relativ puternic. Din fericire, Black Myth: Wukong oferă suport complet pentru DLSS 3 de la NVIDIA, atât pentru reconstrucția imaginilor redate intern la rezoluții inferioare cu ajutorul AI-ul (Super Resolution), cât și pentru Frame Generation (care, tot grație AI-ului, poate genera cadre suplimentare pentru a conferi jocului o fluență îmbunătățită).

Deși departe de gândul de a transforma acest articol într-un review hardware, am folosit unealta de benchmarking bazată pe Black Myth: Wukong (pusă la dispoziție în mod gratuit de către producători) pentru a realiza câteva teste, tocmai pentru a evidenția nivelul componentelor de care aveți nevoie pentru a “duce” acest titlu pe PC. Ce vă pot spune este că sistemul nostru de test, format dintr-un procesor AMD Ryzen 5900X, 32 GB de memorie RAM și o placă video NVIDIA GeForce RTX 4080, este undeva la limita necesară pentru a juca Black Myth: Wukong cu toate setările grafice împinse la maximum și un framerate fluent.

Pe un monitor ultra-wide, cu rezoluția de 3440×1440, și opțiunile grafice pe preset-ul maxim “Cinematic”, Full Ray Tracing setat pe “Very High”, Frame Generation și DLAA (Super Resolution 100%) activate, configurația amintită mai devreme nu ajunge decât la 46fps. Pentru un framerate cu adevărat fluent, peste 60 de cadre pe secundă, am păstrat aceleași setări de bază, însă am comutat Super Resolution pe 75% (DLSS Quality). Astfel, am obținut o medie mult mai generoasă, de 78fps, suficientă pentru fi nimiciți de boșii din joc în cele mai bune condiții. Eventual, pentru cei cu monitoare cu rate de refresh și mai ridicate, puteți scădea și Full Ray Tracing pe setarea “Medium”, care aduce un spor suplimentar de performanță, până la o medie de 95fps.

Când schimbăm foaia și abandonăm ultra-wide-ul în favoarea unui display 4K (3840×2160), penalizarea de performanță este și mai evidentă. Puteți uita de DLAA în aceste condiții, nici măcar preset-ul DLSS Quality (Super Resolution 75%) nefiind suficient pentru a putea depăși 60fps. Mai exact, cu opțiunile grafice pe preset-ul “Cinematic”, Full Ray Tracing pe “Very High”, Frame Generation On și DLSS Quality (Super Resolution 75%), am putut atinge o medie de numai 51fps în rezoluție 4K.

Pentru 4K, salvarea a venit din partea slider-ului de Super Resolution, care setat pe valoarea 60% (DLSS Balanced), păstrând restul setărilor vizuale neatinse, a dus în sfârșit la un framerate fluent și comod: 63fps. Cu alte cuvinte, într-adevăr, Black Myth: Wukong este, din punct de Vedere vizual, unul dintre cele mai avansate jocuri ale momentului, însă și cu cerințe hardware pe măsură, ba chiar foarte ridicate. Cuplat cu un sistem capabil, un RTX 4080 îi poate face față, însă trebuie să vă jucați puțin prin opțiunile video ale jocului pentru a obține performanța de care aveți nevoie.

Pe final ne întoarcem la pedepse

Mi-aș fi dorit ca în Black Myth Wukong să poți să simți cu adevărat folosirea vrăjilor, care sunt poate cel mai frumos aspect și dau acel iz de fantastic din mitologia chineză, doar că utilizarea acestora este redusă din cauza manei limitate, și iarăși intervine frustrarea. Cel puțin, vraja de imobilizare a adversarului, pe care o primești devreme în joc, este excepțională, simt cu adevărat că am un avantaj în fața boss-ului, că mă antrenează Șumudică, așa golănește, nu Charalambous cu instrucțiuni de la palat.

Și acea vrajă de scurtă durată, unde iei chipul altor monștri pe care i-ai doborât, și ai la dispoziție atacurile acestora, este minunată, dar cu prea puțin timp la dispoziție. În Black Myth: Wukong, trebuie să suferi și stau și mă întreb ce am simțit pe parcursul testării, câteva zeci de ore (20-25): frustrare sau încântare? Mi-ar fi mai ușor să învăț Luceafărul de Eminescu, decât să duc la capăt Black Myth: Wukong, adică mi-ar lua mai puțin timp, vă garantez.

La sunet există o sincronizare dubioasă, a buzelor cu vocile (probabil pentru că lip sync-ul a fost realizat pentru limba chineză), trec însă și peste asta… Sufăr cu fiecare boss, deja simt că sunt prea mulți, că mă copleșesc… Înțeleg și asta, însă, sincer, nu mai găsesc originalitatea. Este un joc “copiat” după tezele date de From Software sau Team Ninja: are ceva din Souls, ceva din Nioh, iar, din toate astea, doar grafica este cu adevărat reușită.

Da, Black Myth are niște creaturi mitice superbe, dar se pierde mult în acest frustrant protocol al bătăliilor lungi și de așteptare, unde trebuie să fii maimuța perversă, care ce vede, aia face. Pac, ai greșit, pac, te-am pălit! Nu știu, sentimentele sunt împărțite: în ciuda vânzărilor excelente și a marketing-ului agresiv, Wukong este departe de a fi un joc perfect.