Assassin’s Creed Valhalla Review: un pas înainte pentru serie

Recunosc că titlurile Assassin’s Creed moderne (pornind de la Origins) nu au fost tocmai pe placul meu, cu un accent exagerat pus pe o componentă artificială de RPG, pe care nu o consider tocmai compatibilă cu conceptele inițiale pe care era bazată seria. Sigur, Assassin’s Creed Odyssey a fost un joc mai bun, un produs de divertisment mai reușit, însă nu neapărat în spiritul seriei Assassin’s Creed. Pornind de la fundația stabilită de Origins și Odyssey, mărturisesc că nu aveam speranțe foarte mari în privința noului Valhalla. Din fericire, Ubisoft a plecat urechea la critici, iar, după cum veți afla din acest review, Assassin’s Creed Valhalla este, de departe, cel mai bun joc din epoca modernă a seriei.

Poveste: de la idei preconcepute la un pus înainte pentru universul Assassin’s Creed

Trailer-ele inițiale lansate de Ubisoft pentru Assassin’s Creed Valhalla nu erau tocmai încurajatoare: parcă asistam la o adaptare stângace a scenariului din serialul Vikings, cu invadarea tărâmurilor Angliei medievale de către clanurile de războinici nordici, pe fondul unei relații șubrede dintre doi frați.

Odată ce începi însă Assassin’s Creed Valhalla și avansezi în joc, realizezi că progresia sa narativă este complet diferită. Într-adevăr, relația dintre eroul principal Eivor și fratele său Sigurd pare previzibilă, însă evoluează mai apoi într-o direcție stranie, justificată însă spre sfârșitul poveștii. Nu lipsesc nici personaje istorice, unele pe care le-ați putut întâlni și în serialul Vikings, prezentate însă într-un mod diferit, inedit pe alocuri, fără a-l eclipsa pe Eivor.

De asemenea, un lucru cu adevărat îmbucurător este faptul că, în sfârșit, avansează într-un mod coerent și povestea din planul acțiunii ce se desfășoară în prezent. Din păcate, scenariștii din spatele lui Assassin’s Creed Valhalla parcă au urmărit obținerea vreunui premiu Nebula, drumul către acest deznodământ satisfăcător fiind inutil de complicat și alambicat, ba chiar greu de crezut pe alocuri.

Totuși, dacă nu ratezi anumite quest-uri secundare ale jocului, vei ințelege povestea pe de-a-ntregul, oricât de sărită de pe fix ți s-ar părea. Sau dacă pur și simplu nu-ți pasă de continuitatea narativă din seria Assassin’s Creed, te poți bucura de aventurile lui Eivor în Anglia medievală.

Gameplay: atunci când Ubisoft chiar ia în considerare feedback-ul fanilor

Lăsând la o parte particularitățile jocurilor open world realizate și lansate de Ubisoft (cu inevitabilele bug-uri și mecanici de gameplay împrumutate de la un titlu la altu), impresia pe care mi-a lăsat-o Valhalla a fost surprinzătoare. M-am simțit de parcă Ubisoft a luat aminte de problemele semnalate în articolele review pentru Assassin’s Creed Origins și Assassin’s Creed Odyssey și a făcut tot posibilul să le corecteze în Assassin’s Creed Valhalla.

Astfel, mecanicile de RPG intruzive, introduse într-un mod artificial în precedentele două titluri ale seriei, au fost “relaxate” în Valhalla. Loot-ul dobândit de la inamici a dispărut aproape în totalitate, iar gestionarea inventarului a devenit o sarcină mult mai ușor de realizat. Da, în continuare Eivor va găsi și va putea să echipeze armuri, scuturi, arme etc., însă acestea sunt dobândite fie ca recompse pentru parcurgerea anumitor etape importante din poveste, fie cumpărate de la negustori, fie recuperate din locuri “secrete”.

Duse sunt vremurile în care stăteai minute întregi să treci în revistă toate săbiile din inventar, să le dezintegrezi pe cele inutile și să vezi care dintre cele mai răsărite îți adaugă +1 la cine știe ce statistică neimportantă. Fiecare armă (sau armură sau alt element de inventar) are o utilitate, servește un scop sau reprezintă un anumită abordare de gameplay. Nu alegem astfel între niște cifre inutile, ci mai degrabă între modurile cum am vrea să jucăm Valhalla.

Personajul principal are în continuare un Power Level, ce urcă prin atribuirea de skill points în cadrul arborelui de abilități ale lui Eivor, iar zonele din joc au recomandări în ceea ce privește nivelul necesar pentru a le face față. Însă nu există limitări artificiale de acces în aceste zone, iar recomandările de nivel sunt mai degrabă orientative: m-am descurcat fără probleme în regiuni ale căror niveluri recomandate erau cu zeci de puncte peste Power Level-ul meu. Astfel, poți parcurge povestea fără sesiunile inutile de grinding din Odyssey și fără alte limitări artificiale de acest fel.

Ba chiar și enervanții mercenari și phylakes din Odyssey, respectiv Origins, au fost regândiți și integrați mai bine în poveste. În funcție de îndeplinirea condițiilor unui anumit quest, acești oponenți, numiți zealots în Valhalla, pot fi transformați în inamici de moarte sau menținuți la nivelul de adversari ce nu vor reacționa decât atunci când sunt provocați.

Nu în ultimul rând, pentru că tot aminteam mai devreme de abordările variate de gameplay, merită menționat în acest review că, în Assassin’s Creed Valhalla, componenta stealth poate juca, din nou, un rol important. Mai mult, Eivor are la dispoziție și vestitul hidden blade, capabil să ucidă majoritatea inamicilor dintr-o singura lovitură, atunci când lovești din umbră, netedectat. Evident, Assassin’s Creed nu a fost niciodată un joc strict stealth, cu mecanici foarte finisate în acest sens, iar Valhalla păstrează această tradiție. Totuși, este de bun augur faptul că poți rezolva anumite situații delicate și în acest fel, fără să atragi atenția unei întregi tabere inamice.

Alternativele sunt reprezentate de raiduri asupra așezărilor inamice sau veritabile asalturi ale fortărețelor în care se ascund principalii adversari. Aici dispare orice urmă de subtilitate: trebuie să dobori porțile folosind unelte de asalt, să măcelărești forțele inamice și să îți impui supremația prin intermediul forței brute.

Au rămas și câteva dintre vechile probleme

Din păcate, progresul prin firul prinicipal al poveștii din Assassin’s Creed Valhalla are în continuare un caracter repetitiv: pentru a avansa, trebuie să vizitezi regiuni noi din Anglia și să îndeplinești diferite obiective pentru a-i câștiga pe conducătorii respectivelor zone drept aliați ai clanului lui Eivor.

Aceste quest-uri sunt variate, presupunând să instalezi pe tron regi manevrabili, să joci rolul de pețitor, să devii mentor pentru fiul regelui, să respingi invadatorii din nordul înghețat, să răpești neveste cu dor de ducă etc. Și, în ciuda faptului că avem parte de obiective diferite, uneori amuzante, alteori dramatice, tot rămâi cu impresia că jocul este pur și simplu prea lung, că trebuie să parcurgi prea mulți pași, câteodată fără prea mare aport narativ, pentru a ajunge la deznodământ.

Producătorii puteau să cearnă mai cu atenție aceste quest-uri, să le păstreze pe cele de impact, și, eventual, să le grupeze pe celelalte în zone cu caracter facultativ. Astfel, dacă vrei să parcurgi doar povestea, ar trebui sa ai posibilitatea de a nu mai pierde atât de mult timp, iar dacă jocul te pasionează și îți dorești mai mult, să ai la dispoziție aceste alternative suplimentare, în afara firului narativ principal.

Astfel, concentrându-ma pe firul poveștii din Assassin’s Creed Valhalla, pentru realizarea acestui review, am ajuns la final în peste 50 de ore, durată comparabilă cu ce întâlneam în Odyssey. Totuși, spre deosebire de precedentul joc al seriei, în Valhalla n-am făcut grinding mai deloc, lucru ce trebuie apreciat.

În mare parte, și sistemul de luptă a rămas la fel ca în titlurile precedente, cu animații nu prea șlefuite și cu o detectare a coliziunilor nu neapărat exactă. Totuși, te obișnuiești repede, iar noile execuții sângeroase (în care Eivor își decapitează inamicii, folosește armele lor împotriva acestora etc.) îți dau o permanentă senzație de superioritate pe câmpul de luptă, de aparentă invincibilitate. Nu lipsesc nici bug-urile, majoritatea superficiale, cu care ne-am obișnuit deja în jocurile de asemenea dimensiuni.

Un upgrade vizual major pe consolele de nouă generație

În ceea ce privește aspectul grafic, strict la nivel vizual, nu sunt mari diferențe între Assassin’s Creed Valhalla și precedentele două titluri din serie. Peisajele arată în continuare bine, cu efecte meteorologice variabile și omniprezentul ciclu zi-noapte.

În schimb, personajele, mai ales când sunt privite de aproape, nu se prezintă tocmai entuziasmant. Se vede cu ochiul liber că Ubisoft folosește un sistem de creare a personajelor umane cu ajutorul combinării unor elemente predefinite, iar mulți dintre acești interlocutori capătă astfel un aspect de manechin dubios.

Dacă jucați Assassin’s Creed Valhalla pe o consolă de nouă generație, veți putea alege între două moduri grafice: cel axat pe rezoluție și cel ce favorizează framerate-ul. Diferențele grafice sunt neglijabile, așa că mergeți cu încredere pe modul Performance. Jucat astfel pe PlayStation 5, Valhalla menține în majoritatea timpului un framerate de 60 de cadre pe secundă, o premieră pentru jocurile seriei pe console.

Totuși, chiar și pe aceste console, există sacadări, tearing vizibil (mai ales în secvențele cinematice), dar și scăderi derajante de framerate (mai ales când traversați orașele înzăpezite din nordul Angliei). Per total însă, pe o astfel de consolă next-gen, veți beneficia de o experiență de joc mult mai fluentă în Valhalla.

În privința vocilor, având în vedere multitudinea de personaje din joc, lucrurile stau decent, cu o excepție notabilă și vizibilă: interpretarea actorului ce întruchipează varianta masculină a lui Eivor este câteodată mult prea liniștită și inexpresivă, în contrast cu aspectul destul de amenințător al eroului. Te obișnuiesti însă repede.

Concluzie

Luând în cosiderare mare parte dintre doleanțele fanilor, Ubisoft a reușit să elimine grind-ul, aspectele RPG inutile și să obțină progese notabile în ceea ce privește povestea. Ca o concluzie logică a acestui review, Assassin’s Creed Valhalla devine astfel cel mai bun joc din epoca modernă a seriei, lungit totuși artificial cu unele zone sau quest-uri ce putea fi, lejer, încadrate la capitolul conținutului opțional.