Assassin’s Creed Mirage Review: privind spre trecut

După cum o facem de fiecare dată atunci când avem parte de un review al unui joc pe care am avut ocazia să-l încercăm și înainte de lansarea sa oficială, și acum vă recomandăm să consultați primele noastre impresii despre Assassin’s Creed Mirage înainte de a trece mai departe. Multe dintre lucrurile amintite în acel articol rămân valabile și pentru versiunea finală a jocului.

Ca poveste, Assassin’s Creed Mirage nu este foarte ambițios: lipsește porțiunea din prezent, iar firul narativ se concentrează pe ascensiunea lui Basim Ibn Ishaq, de la un simplu hoț care cu greu își câștiga existența pe străzile Bagdadului din secolului al IX-lea, până la un membru de seamă al organizației asasinilor.

Inevitabil, apar și trimiterile către rolul jucat de Basim în Assassin’s Creed Valhalla, însă producătorii au avut grijă ca acestea să fie destul de vagi, narațiunea din Mirage putând fi gustată chiar dacă nu aveți idee despre ce s-a întâmplat în jocul precedent al seriei. Asta nu înseamnă că nu este previzibilă, însă nu până la nivelul în care acest lucru să deranjeze. Pur și simplu nu excelează, menținându-se în media seriei. Chiar dacă este ușor naiv și confuz, Basim pare un erou cu ceva mai multă personalitate, câștigându-și un loc în top 5-ul celor mai memorabile personaje principale din această serie.

Eliberat de grinding-ul și adăugirile deloc esențiale aduse de componentele RPG din titlurile anterioare, Assassin’s Creed Mirage oferă și o durată „ideală” pentru această poveste: firul principal al campaniei poate fi dus la bun sfârșit în 15-16 ore. Dacă adăugați și contractele opționale reiese suficient timp cât sa justifice prețul investit în joc, fără să vă elimine din program orice altă activitate, așa cum o făcea Valhalla, spre exemplu.

Iar această „revenire la origini” se simte din plin și în privința gameplay-ului din Mirage: accentul cade din nou pe stealth, complementat de parkour-ul pe acoperișurile și turnurile din Bagdad. Din nou îți iei informațiile de la birourile asasinilor, câte unul in fiecare district al orașului, încerci să afli mai multe detalii spionând alte personaje sau umblându-le prin lucruri și, în momentul în care știi cine este următoarea victimă, încerci să o ucizi infiltrându-te în bârlogul acesteia. Nu totul este old school însă: descoperirea punctelor de interes cu ajutorul vulturului din dotare sau schema de control mai modernizată au “supraviețuit” din jocurile AC recente.

Ce-i drept, atunci când stealth-ul nu dă roade, luptele propriu-zise sunt foarte simpliste: dacă inamicii te atacă cu aură roșie, trebuie să eschivezi; dacă te atacă cu aură aurie, trebuie să parezi. În ambele cazuri, apoi poți riposta pentru a le aplica un damage serios. Până și lupta împotriva boss-ului final este de o simplitate poate exagerată. Dar farmecul jocului constă în abordarea stealth, furișarea prin tufișuri, inamicii doborâți de la distanță cu cuțite sau săgeți otrăvite sau folosirea modului Focus pentru a elimina mai multe ținte simultan (precum în Splinter Cell).

Unele situații permit abordarea în multiple moduri. Spre exemplu, în schimbul unui token special, poți angaja niște rebeli pentru a se lua „la trântă” cu gărzile din fața unui palat. Sau poți explora împrejurimile acestuia pentru a găsi fisura din zid care să-ți deschidă altă cale de acces. Așadar, nu disperați dacă nu aveți la dispoziție acele token-uri. Un pic dezamăgitoare este „abordarea cinematică” a uciderii țintelor principale din agenda lui Basim: de multe ori, în loc să te provoace să ajungi în proximitatea acestora prin mecanicile de gameplay învățate deja, o secvență cinematica te aduce direct în punctul culminant, îndemnându-te să-ți elimini victima cu un simplu QTE (Quick Time Event) la momentul oportun.

Deși nu este un capitol pe care să-l abordez des atunci când vine vorba despre jocurile Ubisoft, în cazul lui Assassin’s Creed Mirage trebuie lăudată optimizarea atunci când este rulat pe un sistem mai modest. Mai exact, pe o consolă portabilă ASUS ROG Ally, dotată doar cu un cip video AMD integrat, Mirage rulează surprinzător de bine, în rezoluția nativă 1920×1080, cu detaliile la nivelul High. De altfel, toate imaginile pe care le puteți admira în cadrul acestui articol au fost capturate de pe un asemenea dispozitiv.

În rest, nu pot spune că Assassin’s Creed Mirage excelează din punct de vedere grafic. După cum aminteam, merită laude stilul artistic și modul în care este reprodus Bagdadul acelor vremuri. În rest, multe dintre personaje arată și se mișcă în continuare ca niște manechine mecanizate, iar nivelul tehnic este mult sub ceea ce permit motoarele grafice moderne și efectele vizuale aferente acestora. Totuși, Mirage este disponibil și pentru mai bătrânele PS4 și Xbox One, deci balanța se echilibrează.

Ca mențiune specială, foarte importantă însă, problemele de inexactitate ale controlului întâlnite în sesiunea de preview au fost eliminate, în mare parte, din jocul final. Basim răspunde la comenzi mai fluent și, de cele mai multe ori, face ceea ce ți-ai dori să facă. Există în continuare instanțe în care eroul nu sare pe grinda pe care o vizai sau își lovește cu sabia adversarul în loc să-l asasineze cu hidden blade-ul, însă acestea sunt destul de rare și nu deranjează cu adevărat.

În ciuda unui sistem de luptă mult prea simplist, gameplay-ul clasic, asasinatele, parkour-ul, stealth-ul, personalitatea eroului principal, reproducerea impresionantă a Bagdadului și dimensiunea mult mai… concentrată a jocului m-au ținut lipit de Assassin’s Creed Mirage până am descoperit deznodământul poveștii lui Basim. Și au făcut-o într-un mod în care, sincer, nici Marvel’s Spider-Man 2 nu a reușit. Dacă sunteți un fan cu vechime al seriei, nu ar trebui să treceți cu vederea Mirage. Dacă nu, puteți aștepta liniștiți o promoție.