Alan Wake II Review: prizonier între lumi

Am fost un fan al primului Alan Wake, pe care l-am jucat chiar în primăvara lui 2010, atunci când a fost lansat inițial pentru Xbox 360, și l-am reluat doi ani mai târziu, când Remedy Entertainment l-a lansat și pentru PC. Plus cumpărat imediat ce a apărut în ediția Remastered, relativ recent. Și asta pentru că jocul inițial, acea dilemă a lui Alan Wake cu iz de Twin Peaks și muzică rock, mi-a mers la suflet, chiar dacă nu am rezonat în totalitate cu viziunea celor de la Remedy. Logic că, în aceste condiții, Alan Wake II se afla undeva sus în lista de jocuri pe care abia așteptam să le parcurg anul acesta. Totuși, după ce finalizarea jocului, cu toată îngăduința de care sunt capabil, mărturisesc că Alan Wake II nu este jocul pe care l-am așteptat mai bine de 13 ani.

Între joc și film de artă

Să o luăm cu firul narativ, pentru că aceia dintre noi care am trecut prin drama lui Alan Wake din primul joc muream de nerăbdare să aflăm cum a scăpat scriitorul din „întunericul” în care se afundase. Și afli… sau nu. Nu îmi este încă foarte clar. Și asta pentru că Alan Wake II, în loc să fie o continuare, o completare a poveștii inițiale, încearcă să meargă într-o direcție diferită.

Secvențele de gameplay… sau mai bine zis secvențele în care tu controlezi personajul principal sunt deseori întrerupte de filmări live action, de unele scene bruște cu fețele diforme ale unor personaje (care ar trebui, chipurile, să te sperie), de momente artistice când Alan Wake doar stă și butonează la mașina sa de scris, înșiruind o serie de descrieri și argumente demne de un Sadoveanu ceva mai puțin predictibil, însă la fel de plictisitor.

Apoi ritmul în care se desfășoară acțiunea este extrem de lent, începutul jocului ridicând alte întrebări față de cele puse deja de primul titlu din serie, iar răspunsurile, atunci când sosesc, o fac muuuult prea greoi și târziu. Te plimbi, vorbești cu anumite personaje, găsești indicii, tragi concluzii și… durează și durează. Câteodată este prins într-o simplă încăpere, iar ușile nu se deschid și te întrebi „ce ar trebui sa fac pentru a continua?”. Răspunsul vine chiar din mintea protagonistei Saga Anderson, celălalt personaj jucabil din acest sequel, pe lângă tulburatul scriitor Alan Wake. Nu este de ajuns că găsești indiciile pomenite mai devreme și, ca orice om capabil de un dram de gândire, faci conexiunile logice. Nu, trebuie să confirmi aceste concluzii în mintea Sagăi, pe un perete în care ea își expune toate cazurile și toate firele logice create între indiciile corespondente acestora.

Și pierzi iar timp, cauți în sertar să vezi ce fotografie se potrivește cărui caz și cărui segment al acelui caz, doar pentru a ajunge la o concluzie similară pe care tu, ca jucător capabil să miști un mouse sau să rotești un stick analogic, ai înțeles-o cu zece minute în urmă, atunci când găsisei acele indicii. Și abia apoi, vezi Doamne, brusc ușa camerei în care erai prizonier fără voie se deblochează și poți continua jocul. Nu era oare mai simplu ca acele indicii să se așeze singure pe tabla dnei. Anderson, drept un reminder despre ce ai aflat și nu o necesitate pentru a progresa? Se eliminau timpii morți și narațiunea devenea mai fluentă.

Mă rog, cât de fluentă poate o fi o poveste care se desfășoară pe două fire, în doua universuri sau dimensiuni paralele, și în care parcă fiecare răspuns oferit este acompaniat de apariția unor întrebări noi. Totul redat parca din perspectiva unui film de artă, cu pretenții până la cer, însă aș îndrăzni să spun mult prea elevat pentru a putea fi înțeles de jucătorul de rând. Aș fi preferat ceva mai simplu, mai direct, mai ușor de priceput… Probabil nu am eu înclinație către această latură artistică, pe care o consider mult prea pretențioasă.

Ciudat, în ciuda țelurilor artistice spre care țintește punerea în scenă a narațiunii din Alan Wake II, faptul că pentru unele personaje, inclusiv pentru eroul principal, sunt folosiți doi actori (unul pentru aspect, unul pentru voce) dă ca nuca în gard, în special în cadrul secvențelor live action. Dublajul stângaci te face să te simți ca în filmele asiatice de duzină cu arte marțiale, fără nicio legătura cu nivelul elevat pe care producătorii au pretenția să-l impună.

Ce-i drept, există și momente în joc când porțiunea aceasta artistică complementează atmosfera și gameplay-ul în sine, precum era „segmentul muzical” din Control. Avem ceva similar și aici, unde poate spectaculozitatea și ritmul acțiunii nu sunt la fel de reușite, însă muzica este. Și da, nu lipsește nici Old Gods of Asgard, versiunea mai infiptă și mai cu tupeu a formației Poets of the Fall.

Între survival horror și walking simulator

Materialele promoționale apărute înaintea lansării jocului ne promiteau că Alan Wake II va fi un adevărat survival horror, față de abordarea axata pe acțiune a predecesorului. Probabil că avem înțelegeri diferite pentru termenul acesta de „survival horror”. Pentru că în Alan Wake II, pe parcursul primelor 3-4 ore de joc, abia dacă tragi de vreo 2-3 ori cu pistolul. În rest, mergi, mergi, explorezi după indicii, mai mergi un pic, salvezi, mergi din nou.

Totuși, pădurea de lângă orășelul Bright Falls este frumoasa, deci, dacă ar fi fost probabil după producători, te-ar fi pus să o iei la pas pe toată. Din fericire, la un moment dat, după ce ai petrecut vreo jumătate din timp pentru a plasa indiciile pe peretele mintal al Sagăi și după ce ai profilat câteva personaje mai mult sau mai puțin dubioase, ești gata… să începi jocul. Adică să treci și la porțiunile cu Alan Wake în rol principal.

Aici lucrurile sunt o idee mai interesante, puzzle-urile un pic mai creative, trebuie să dezvălui căi noi de progres folosind posibilitatea de a muta niște lumini dintr-un loc într-altul, orice umbră se poate transforma într-un potențial inamic, iar atmosfera, în general, se aseamănă mai mult cu ceea ce am putea numi „survival horror”.

Ba chiar și alternativa peretelui cu indicii în viziunea lui Wake este ceva mai directă, fără atâția timpi morți. Pe scurt, Alan Wake poate rescrie anumite „porțiuni ale poveștii”, transformând complet anumite locații din joc, aducând astfel la lumină indicii noi sau chiar căi necesare pentru a progresa. Acest procedeu implică și mult back tracking prin aceste capitole jucate alături de Wake, fie pentru a „instala” o nouă lumină, fie pentru a „rescrie” o porțiune găsită undeva pe la începutul unui nivel. Cert este că porțiunile acestea mi se par o idee mai aproape de ceea ce aș fi așteptat de la o continuare pentru Alan Wake.

Aspectul care mi s-a părut ca lipsește însă cel mai mult, în special în prima jumătate a jocului, este… acțiunea. Doar mersul, explorarea și rezolvarea anumitor puzzle-uri pur și simplu nu conferă tensiunea de care este nevoie, mai ales într-un context „survival horror”. Iar atunci când apar, ține-te, pentru că aceste secvențe de acțiune sunt realizate destul de stângaci.

Modul în care te descotorosești de inamici este familiar pentru fanii seriei: le bagi lanterna în ochi, devin vulnerabili și apoi folosești armele din dotare pentru a-i reduce la tăcere. Spre deosebire însă de primul joc din serie, care oferea o perspectivă destul de largă și comuta camera către inamicii din afara câmpului tău vizual, pentru a fi conștient de cine te atacă, Alan Wake II este de-a dreptul claustrofobic din acest punct de vedere. Field of view-ul este mic, mai ales când țintești, de multe ori nu vezi cine te lovește, unii inamici se mișcă foarte repede, iar câteva dintre loviturile lor sunt suficiente pentru a te determina să reîncarci ultimul checkpoint.

Unde mai pui că vederea îți este obstrucționată, câteodată, și de multe efecte speciale, iar armele tale, pe nivelul de dificultate implicit, cauzează la fel de mult damage precum aruncarea unei ascuțitori într-un perete de beton. Mai mult, Saga este forțată să golească un încărcător întreg pentru a omorî un lup jigărit din pădure, muniția folosită crescând direct proporțional cu dimensiunile inamicilor. Iar când scazi nivelul de dificultate, se trece în extrema cealaltă, în care un simplu headshot este suficient pentru a doborî chiar și un boss. Dificultatea nu este deloc bine echilibrată, iar cam toata secvențele de acțiune lasă impresia de experiență care nu a fost testata suficient înainte de a fi oferită publicului.

Între arătos și pretențios

Dacă este un capitol la care cu greu te poți plânge de Alan Wake II, atunci acesta este aspectul vizual al jocului, precum și avansul tehnologic pe care Remedy Entertainment îl impune prin intermediul acestui titlu. Ajunge să vă spun că finlandezii menționează un GeForce RTX 2060 drept specificație minimă pentru acest joc. Și asta doar pentru o rezoluție de bază 1080p, detalii Low și un framerate de numai 30 de cadre pe secundă. Ce-i drept, cei mai dibaci și pricepuți în ale „jonglatului” cu setările grafice pot face Alan Wake II jucabil și pe configurații mai slabe, ba chiar și pe „console portabile” precum ROG Ally sau Legion Go.

Însă dacă vreți să vă bucurați cu adevărat de spectacolul vizual oferit de Alan Wake II, atunci fiți pregătiți să băgați mâna în buzunar pentru un upgrade. Iar buzunarul să vă fie destul de adânc. Atunci când activezi opțiunile legate de Ray Tracing, capeți acces la unele efecte vizuale care pur și simplu lipsesc pe console: spre exemplu, reflexiile în oglinzi sau în alte suprafețe capăta o cu totul altă dimensiune, iar iluminarea și umbrele devin mult mai exacte, line, plăcute ochiului.

Pentru a vă face o idee de nivelul hardware necesar pentru a vă putea bucura de Alan Wake II cu toate brizbrizurile vizuale activate (inclusiv Ray și Path Tracing), trebuie să știți că o configurație formată din procesor AMD Ryzen 9 5900X, 32GB de memorie RAM și o placă video NVIDIA GeForce RTX 4080 nu este suficientă pentru a menține un framerate constant de 60fps în rezoluție 4K. Nici măcar atunci când activați DLSS pe opțiunea Quality (render-ul intern se realizează în rezoluție 1440p), cu Frame Generation și Ray Reconstruction pornite.

Totuși, în cazul meu, salvarea a venit din partea unui display VRR, compatibil G-SYNC, care a făcut scăderile sub 60fps să fie aproape insesizabile. Așa că am dezactivat afișarea framerate-ului și m-am bucurat de splendoarea vizuală din Alan Wake II fără griji suplimentare. Totuși, faptul că un asemenea sistem nu poate „duce” jocul în 60fps, nici măcar cu DLSS activat, mi se pare un pic îngrijorător: Remedy ar fi trebuit să-și optimizeze un pic mai bine creația.

Între bun și dezamăgitor

Povestea sacadată din Alan Wake II, cu pretenții exagerate de film de artă, și acțiunea sărăcăcioasă, de multe ori stângace, nu sunt ce mi-aș fi dorit. Nu aș fi văzut un asemenea sequel prezentat cam prea mult sub forma unui walking simulator, cu pauze forțate, mult back tracking și filmulețe cu dublaj dubios.

Ce-i drept, Alan Wake II arată într-adevăr bine, iar progresul tehnologic ar trebui lăudat, în măsura în care și optimizarea ține ritmul. Dar sunt de părere că nu grafica face un joc și, în forma sa actuală, Alan Wake II nu mi se pare că merită banii sau timpul investiți în el. Impedimentul financiar s-ar rezolva cu ocazia unei eventuale perioade de reduceri, iar cel temporal depinde mai mult de gusturile și inclinațiile fiecărui individ în parte. Revenind la ceea ce afirmam în primul paragraf al acestui articol, personal consider că Alan Wake II nu este continuarea pe care am așteptat-o.