Review The Witcher

Să nu vă fie teamă de schimbare. Chiar dacă The Witcher poate
speria pe unii oameni cu modul de lupta inventiv, care înlocuieşte
confortabil vechiul mod de clic rapid a focului cu balansarea
ritmica a sabiei, nu este nevoie sa eviti una dintre cele mai
profunde, cele mai mature jocuri pentru adulţi de rol care a lovit
PC-ul in ultimii ani.

Construit pe o ediţie din 2007 a motorului Aurora care
alimenteaza Neverwinter Nights, The Witcher este o incrucisare
intre un RPG de actiune gen Diablo si un mult mai complex ansamblu
de armura si protectie ca cel din Neverwinter Nights.În esenţă,
dezvoltatorii au muncit pe ambele părţi ale străzii.

Dezvoltatorul polonez CD Projekt a conceput unul din acele
jocuri cu reper care se mişcă in conformitatea scopului principal
pentru toată lumea, o adevărată evolutie a caracterului care isi
dezvolta abilitatile in săbii şi vrăjitorie fara pauze, care pur si
simplu distruge orice fantezie traditionala din carte.

Odata ce va confruntati cu lumea medievala, care practic o
puteti mirosi, quest-urile care resping simplitatea binelui si a
raului pentru o varianta mai ambiguu a „deciziilor si
consecintelor”, si da, inedita structură a luptei care te
hipnotizeaza intr-o miscare ciclica si dependenta.

Pe o parte, aveti doar un singur caracter la alegere, sub forma
unei staturi neclintite cu parul lung si alb pe nume Geralt de
Rivia, mercenarul vanator de monstri „witcher”. Dar pe de alta
parte aveti o lume de fantezie si razboi pe nume Temeria, care se
simte locuibila(daca nu apocaliptica), precum si puncte
conspirative care sunt o adevarata provocare asupra deciziilor
morale. Partea vulgara si obscena cu multe scene de sex nici nu
indraznesc sa o prezint.

Trei stiluri diferite de luptă, precum şi un sistem de
calificare cu mai multe listări decât în ​​paginile galbene din
Manhattan, toate se adaugă la antrenamentul cerebral. Puteţi
schimba modul de luptă între rapid, puternic, şi de grup, fiecare
dintre ele te face mai capabil să te ocupi rapid de un singur
inamic sau de grupuri intregi.

Povestea şi stabilitatea au fost împrumutate din Ultima Dorinţă,
un roman de fantazie polonez publicat tocmai în 1990 de Andrzej
Sapkowski, si pentru o astfel de adaptare a fost infaptuit cu
succes.
Dar, nu, The Witcher sigur nu este tot un soare şi acadele. Daca
chiar s-ar putea ar fi nevoie de cateva pastile Prozac să se ocupe
de tonalitatea sumbra a jocului, povestea devine incredibil de
convingătoare când ai atât de multe optiuni pe actiunile tale.
Personajele par oameni reali, nu ca triada bine-rău-neutru de
stereotipuri care populeaza cele mai multe jocuri de fantezie. Doar
câteva aspecte ale poveştii vă reamintesc că jucati doar un
joc.

După cum v-aţi putea aştepta de la momentele sumbre catalogate
de mai sus, The Witcher este destul de dur atunci când vine vorba
de sunet. Peisajele sunt, în general, superbe, iar personajele sunt
toate distinctive. Există două unghiuri, camera principală, peste
umar şi izometrică, deşi prima este cea mai bună alegere, deoarece
ofera cea mai buna perspectiva. Controalele sunt netede si foarte
usor de folosit.

Povestea este memorabilă, combate imersiv, personaje fascinante
– ce nu e de plăcut? Câteva aspecte potrivire-şi-finisaj înseamnă
că The Witcher nu este un clasic si tipic RPG ci mult mai mult.