Spec Ops: The Line Review: un joc de poveste…

În lumea noastră toate lucrurile pot fi catalogate drept bune sau rele, însă cum şi cine defineşte binele? Dar răul? Spec Ops: The Line, jocul despre care vorbim astăzi, ne învaţă o lecţie preţioasă despre cât de flexibile sunt aceste concepte în funcţie de unghiul din care privim o anumită situaţie. Da, vorbim despre un joc video, însă unul care este literalmente condus de o poveste fascinantă, de la început şi până la final.

Spec Ops: The Line este un third person shooter de la care nimeni nu a avut mari aşteptări. El este al doilea joc produs vreodată de compania germană Yager Development – primul joc se numeşte Yager şi este un joc cu lupte aeriene, prea puţin cunoscut, jucabil pe Xbox. Primul Xbox.

Noul Spec Ops vine în faţa noastră cu un concept care zdruncină din temelii imaginea eroului de shooter militar aşa cum îl cunoaştem. Aţi facut cunoştinţă vreodată cu personajul care ucide tot ce îi stă în cale, îşi termină misiunea şi pleacă acasă cu aceeaşi duritate şi stimă de sine cu care a venit în zona de conflict? Probabil că da, însă nu îl veţi vedea în Spec Ops.

Acţiunea jocului se petrece în Dubai. Cele mai puternice furtuni de nisip înregistrate vreodată pe Pământ au devastat întregul emirat. În timp ce persoanele înstărite din Dubai au fost evacuate din timp, marea masă a populaţiei a rămas în interiorul zonei calamitate. Batalionului 33 al armatei SUA a pătruns în Dubai şi, sub comanda Capitanului John Konrad a decis să rămână acolo pentru a face ordine şi a încerca evacuarea populaţiei, situaţie împotriva ordinelor primite din SUA, care cereau întoarcerea soldaţilor acasă.

După şase luni de zile în care comunicaţiile şi transportul spre Dubai au fost imposibile, armata SUA a recepţionat un mesaj radio în care Konrad anunţa eşecul eforturilor de evacuare. Acesta este puncul în care începe, practic, jocul. În secret , o echipă Delta Force formată din trei soldaţi este trimisă într-o misiune de recunoaştere pentru a căuta supravieţuitori şi a afla ce s-a întâmplat cu Batalionul 33 şi comandantul său. Liderul acestei echipe este Căpitanul Walker, personaj cu experienţă de luptă şi cu o bună cunoaştere a Batalionului 33.

Dacă intrarea în Dubai este una relaxată pentru membrii echipei Delta Force, situaţia devine tot mai tensionată atunci când Walker refuză să asculte părerile subordonaţilor şi îi obligă să meargă mai departe pentru a încerca să salveze populaţia de Batalionul 33, care prin tehnicile sale de menţinere a ordinii a devenit, cel puţin aparent, o forţă malefică.

Pe parcursul jocului, Walker (ale cărui replici sunt interpretate de actorul Nolan North) devine tot mai afectat de ororile din jur. Protagonistul suferă conflicte interioare pe tot parcursul poveştii. Nevoia de a ucide soldaţi americani pentru a face „ceea ce este bine” îi degradează vizibil starea psihică, luciditatea şi limbajul lui Walker, iar momentele în care deciziile sale afectează populaţia pe care încearcă să o salveze îl transformă într-un om ruinat, cu o minte incapabilă de a mai înţelege termeni precum bine, rău, moralitate, vină, realitate sau halucinaţie.

Am simţit nevoia de a vă introduce în poveste din simplul motiv că Spec Ops: The Line este unul dintre puţinele jocuri pentru care povestea nu este o scuză pentru a pune mâna pe trăgaci, ci chiar baza reală jocului. Personajele, în frunte cu Walker, se comportă uman şi arată că, oricât de puternice ar părea, sunt afectate de situaţiile prin care trec. Nu pot să îmi exprim destul aprecierea pentru acest tip de realizare a personajelor şi sper din suflet să vedem mai multejocuri cu implicaţii morale adânci, care să ofere mai multă maturitate morală segmentului de jocuri shooter. Glorificarea actelor de război în jocuri este momentan normalitatea – fiecare mare blockbuster din gaming prezintă personaje al căror unic regret este că au rămas fără gloanţe în arma preferată.

Oricât de fascinat aş fi de poveste şi personaje, trebuie să vorbim şi despre celelalte componente ale jocului. Pe partea grafică, jocul stă destul de bine – rulează pe respectabilul motor grafic Unreal Engine 3 şi reuşeşte să ofere o experienţă vizuală satisfăcătoare. Tonalităţile de culoare se schimbă gradual, aproape fără să îţi dai seama în funcţie de atmosfera dorită de producători în diferitele părţi ale nivelurilor.

Oraşul Dubai este bazat pe corespondentul său din realitate şi păstrează o notă luxuriantă chiar dacă vorbim despre o variantă degradată, cu zgârie-nori înclinaţi, clădiri îngropate în nisip şi chiar ambarcaţiuni sau avioane în mijlocul oraşului. Diverse şiretlicuri vizuale sunt utilizate cu succes pentru a păstra un framerate bun chiar şi atunci când de exemplu, trebuie să străbaţi o distanţă mare deasupra oraşului, pe o tiroliană care trece şi prin interiorul unor clădiri. Din punct de vedere artistic pe pereţii din joc găsim foarte multe picturi sau graffiti-uri cu mesaj mai mult sau mai puţin subliminal, iar atenţia la detalii în construirea unor nivele plauzibile, credibile este de apreciat.

Tehnic vorbind, am jucat Spec Ops:The Line pe nivelul grafic Very High (fără antialiasing) la o rezoluţie de 1440×900. Cu aceste setări am înregistrat o medie de aproximativ 40 de cadre pe secundă pe un sistem low-end cu placă grafică NVIDIA GeForce GT240. Jocul este foarte bine optimizat.

Mecanismul de salvare a jocului este bazat pe checkpoint-uri. Reîncărcarea nivelului de la cel mai recent checkpoint durează în jur de 5-10 secunde, însă pe măsură ce avansăm în joc, artwork-ul dinecranul de încărcare se schimbă, iar în partea de jos a ecranului apar mesaje ce fac apel la problemele morale prin care trecem împreună cu personajul. Texte precum „Tu eşti vinovat pentru tot”, „Încă eşti un om bun”, „Ia zi, te simţi ca un erou?” sau „Câţi americani ai ucis astăzi?” îţi dau fiori de fiecare dată.

Sunetul beneficiază de asemenea de nişte alegeri inspirate. Soundtrack-ul jocului este variat şi este integrat în povestea jocului, căci nu se aude din neant, ci chiar din difuzoare improvizate pe care DJ-ul Batalionului 33 le-a amplasat cu migală prin tot oraşul şi le foloseşte pentru a transmite ştiri, mesaje şi muzică. Despre vocile personajelor pot spune doar că sunt realizate cu mare măiestrie, cele mai memorabile fiind evident vocea protagonistului Walker (Nolan North) şi cea a căpitanului Konrad (Bruce Boxleitner). Dialogurile sunt de asemenea inspirate şi credibile, iar umorul devine tot mai sumbru odată cu progresia poveştii. Cât despre limbajul lui Walker şi al colegilor săi, dacă la început discuţiile se poartă în termeni militari care dau bine, spre finalul poveştii ele devin cu totul altfel, adică pline de înjurături şi strigăte de furie.

Gameplay-ul, din păcate, nu este un punct foarte solid al jocului. Jocul este un cover-based third-person shooter care nu doar că nu aduce nimic nou pe partea de gameplay, dar nici nu se străduieşte să îşi facă treaba cum trebuie. În primul rând sistemul de cover nu funcţionează mereu aşa cum trebuie, sunt destule obiecte la care te-ai aştepta să îţi ofere protecţie şi totuşi nu poţi activa sistemul de cover acolo. Acest lucru nu ar fi frustrant dacă, pe nivel de dificultate mediu, ar fi posibil să stai mai mult de 5 secunde în viaţă fără să îţi ţii „capul la cutie”. Aproape tot jocul te vei trezi stând după cine ştie ce perete să-ţi regenerezi viaţa şi ieşind câte un pic să mai faci vreo două-trei headshot-uri pentru a mai scăpa de un val de inamici. Apropo, fiecare headshot este celebrat printr-un scurt moment de slow-motion care te face să le vânezi cu trudă şi să le iubeşti… asta apropo de dileme morale.

Din fericire, nivelele variate dar şi elementele de poveste care se întrepătrund cu momentele de tras cu arma fac ca shooting-ul să nu fie atât de plictisitor, ducându-l undeva în zona „satisfăcător”. Există o varietate suficientă de arme, de la pistolul Desert Eagle (care trage ca un shotgun, putând chiar să decapiteze inamicii de aproape) la mitraliere „simple” şi până la rarităţi precum shotgun-uri cu muniţie explozivă, machine gun-uri sau RPG-uri. De obicei armele pe care le luăm de la inamici au un număr destul de mic de gloanţe în ele, lucru care mai adaugă un grad binevenit de dificultate şi diversitate. În lipsă de muniţie, avem la dispoziţie atacul melee care îl pune la podea pe inamic, după care putem activa o mişcare de execuţie brutală. Inamicii sunt şi ei de mai multe feluri, regula principală fiind că spre finalul jocului sunt mult mai puternici şi dificil de ucis.

Dar Walker nu e singur în misiunea sa, el are şi doi subordonaţi cărora le poate da comenzi. În fapt le poate da doar două comenzi, dintre care doar una poate fi folosită mereu: „atacă inamicul pe care am pus ţinta”. Cealaltă comandă este „aruncă flashbang” şi poate fi activată doar atunci când până şi jocul s-a plictisit de faptul că stai prea mult sub acelaşi cover. Serios! Oficial descrierea este „când te afli într-o situaţie dificilă din care poţi ieşi cu greu, poţi apăsa Mouse3 pentru comanda de flashbang.”

Sunt şi cazuri în care ne putem folosi de mediu pentru a scăpa de anumiţi inamici, dar sunt destul de rare şi par mai degrabă nişte soluţii pe care producătorii ni le-au „băgat pe gât” – uneori suntem chiar îndrumaţi cu un icon roşu pe locul în care trebuie să tragem pentru a sparge un geam şi a lăsa nisipul de afară să cadă peste inamicul nostru. Există şi elemente de cover distructibile, ceea ce ne poate duce la disperare dacă avem în faţă inamici mulţi şi puternici, şi chiar la moarte dacă sistemul de cover dă un rateu atunci când vrem să ne mutăm în spatele altei posibile protecţii.

Există şi nişte momente cu gameplay puţin diferit: uneori trebuie să tragi cu machine-gun-ul unui elicopter în câteva zeci de elicoptere inamice sau să direcţionezi dintr-un fel de dronă un atac de proiectile cu fosfor alb. În alte momente poţi lua decizii, spre exemplu poţi salva un agent CIA sau un cuplu de civili care sunt duşi spre execuţie… dar vorbim despre un joc cu mari implicaţii morale, iar orice decizie ai lua tot prost te vei simţi.

Campania single-player are cinci finaluri diferite în funcţie de acţiunile pe care le realizezi în momentele finale ale jocului. Se poate trece prin toate cele cinci dând reload de la ultima misiune şi schimbând ceva. Veţi şti voi ce. Fiecare final are propriul cut-scene ce prezintă în modul său durerea prin care a trecut protagonistul.

Partea de multiplayer a jocului a fost dezvoltată de Darkside Game Studios şi este, să spunem, jucabilă dar nu foarte satisfăcătoare. Dacă vă aşteptaţi la un joc cu care să vă ocupaţi nopţile în modul multiplayer, acesta nu este o alegere inspirată. Totuşi, cu şase moduri de joc în multiplayer veţi reuşi să vă distraţi pentru câteva ore… înainte să vă întoarceţi la Battlefield/Call of Duty.

În concluzie, Spec Ops: The Line este un joc în care se observă o dorinţă foarte mare de reuşită din partea producătorilor. Problemele de gameplay şi sistemul de multiplayer lipsit de sclipire sunt părţile care coboară nota jocului, dar felul în care sunt construite cele 6-7 ore de campanie single-player mă face să fiu atent la proiectele următoare ce vor veni din partea echipei de la Yager Development.

Apropo, Nolan North este şi vocea personajului Nathan Drake din seria Uncharted. Dacă vreţi să auziţi cum ar suna Nathan Drake înjurând, jucaţi Spec Ops: The Line!