La mai puţin de un an de la apariţia primului titlu din serie, orcii sunt din nou în prima linie a măcelului, într-un gen de joc care până de curând supravieţuia în browser şi pe platforme mobile: tower defense. Partea simpatică este reprezentată de personajele văzute la persoana a treia, iar acţiunea se desfăşoară în timp real, astfel că ai mereu în cârcă frica de a nu fi depăşit de grămada de inamici.
Inovaţia majoră a numărului 2 din serie este jocul cooperativ, fie cu vrăjitoarea ce controlează minţi, fie cu prinţul curajos, dar puţin cam slab de minte. Povestea, ce-i drept, e mai mult un pretext pentru desfăşurarea nivelelor cu din ce în ce mai multe valuri de orci şi alte creaturi feroce, dar este totuşi simpatic realizată şi punctată prin tot felul de replici cu aluzii ironice şi sexuale.
Pe de altă parte, viteza cu care a apărut această continuare o face să semene mai mult cu un fel de Orcs Must Die 1.5 – muzica e cam aceeaşi, diverse neplăceri la locul lor, inamicii de bază sunt cam aceiaşi, la fel şi capcanele pe care le vei folosi cel mai des. Gameplay-ul în esenţă a rămas şi el la fel: printre încăperi şi coridoare, obstacole, bariere şi capcane, singurul scop este măcelărirea creaturilor care încearcă să ajungă la riftul magic.
Ce-i drept, măcelul verzilor e al naibii de antrenant. Pui ziduri care aruncă cu ţepi, capcane care trag în ţeapă, „covoraşe” de mocirlă încetinitoare, butoaie explozive, platforme cu arcuri care aruncă inamicul în gol sau fix în faţa unui vagonet care să-l facă terci pe loc; eroii au la dispoziţie şi arme, melee sau de distanţă, plus tot felul de artefacte cu puteri care mai de care mai variate. Şi ce poate fi mai amuzant decât să vezi un ditamai golemul plin de ţepi, apoi tăvălit puţin prin noroi, îngheţat şi apoi făcut bucăţi cu un headshot din arbaleta de nivel trei.
Pe măsură ce completezi niveluri câştigi capete de mort pe care poţi să le cheltuieşti pentru a cumpăra noi arme, capcane şi îmbunătăţiri pentru ele – unele te lasă să le plasezi pe tavan, de exemplu, altele capătă şanse de a îngheţa/da foc/încetini inamicii sau îi aruncă în fund fix pe ţepele strategic plasate. Şi dacă nu reuşeşti să aduni destule capete pentru ce-ţi doreşti, există întotdeauna modul Endless unde, evident, cu cât rezişti mai mult, cu atât recompensele sunt mai mari.
Există totuşi şi o serie de neplăceri, în special în legătură cu nivelul de dificultate. Unele hărţi sunt incredibil de uşoare, ca apoi să te trezeşti că lupţi împotriva unei sorţi foarte vitrege şi ai avea absolută nevoie de un ajutor. Îl poţi obţine cu diversele puteri ale artefactelor, dar e doar temporar şi nu se compară cu un prieten real cu care să cooperezi şi să acoperi toate coridoarele şi cotloanele pe unde se strecoară afurisiţii verzi. Deci, ori jucaţi în doi, ori cobori la cel mai mic nivel de dificultate pentru a nu te enerva degeaba pe un joc care în esenţă e foarte amuzant.
Partea vizuală este realizată în stil cartoony şi se potriveşte foarte bine cu replicile jumătate ironice, jumătate pline de aluzii la cei doi protagonişti; poţi cumpăra şi costume diferite pentru cei doi, dar sunt doar modificări vizuale, fără vreun impact asupra gameplay-ului.
Dacă primul joc al seriei a adus în atenţie genul tower defense, Orcs Must Die! 2 îl îmbunătăţeşte şi mai mult, iar modul cooperativ e un motiv în plus (pe lângă preţul decent) să treci la lucruri serioase: să moară orcii!