Max Payne 3 Review: Din Brazilia, cu dragoste

Luna mai a fost extrem de atrăgătoare pentru gamerii veterani, două dintre cele mai importante sequel-uri ale anului fiind lansate în această perioadă: Diablo III şi Max Payne 3. Mai mult, ambele jocuri nu au mai fost produse de echipele responsabile pentru titlurile anterioare din serie, finlandezii de la Remedy Entertainment cedând drepturile asupra seriei Max Payne celor de la Rockstar Games. Şi, spre deosebire de Blizzard Entertainment (în jocurile cărora gameplay-ul rămâne rege), Rockstar a mers în continuare în direcţia trasată de GTA4, unde primează prezentarea hollywoodiană.

Astfel, putem spune că la baza lui Max Payne 3 stau două componente fundamentale: grafica şi povestea, puternic interconectate. De obicei, nu-mi stă în fire sa încep prezentarea unui joc cu menţiunile despre grafică, însă în cazul lui Max Payne 3 voi face o excepţie. Jocul foloseşte motorul grafic RAGE (Rockstar Advanced Game Engine), aceeaşi tehnologie din spate unor titluri precum Grand Theft Auto IV sau Red Dead Redemption. Având însă în vedere structura liniară a nivelurilor din Max Payne 3, artiştii de la Rockstar s-au putut concentra pe reproducerea mult mai detaliată a mediilor de joc şi a personajelor din cea mai nouă aventură a fostului detectiv newyorkez.

Rezultatul este impresionant, fie că vorbim de clădirile de birouri sau favelele prin care Max îşi face veacul în acest joc. Aşadar, la capitolul fidelitate grafică, puţine lucruri pot fi reproşate viziunii celor de la Rockstar asupra universului Max Payne. Poate feţele personajelor sunt un pic cam inexpresive în timpul secvenţelor cinematice (şi oarecum asemănătoare cu ce întâlneam în GTA4 şi expansion-urile sale).

După cum spuneam însă, grafica, dar mai ales stilul artistic folosit în Max Payne 3 sunt strâns legate de firul narativ al jocului. De această dată, Rockstar a ales să-l arunce pe Max în mijlocul unei veritabile conspiraţii de inspiraţie latin-americană, în care setea de putere depăşeşte orice fel de sentiment de compasiune umană. Totul pleacă de la oferta pe care Max o primeşte de la un fost coleg din Poliţie, fostul detectiv fiind invitat să facă parte din serviciul de securitate privată al unui magnat brazilian. Totul o ia la vale atunci când soţia acestuia este rapită, iar Max este însărcinat cu eliberarea acesteia.

Tocmai aici putem spune că Max Payne 3 scârţâie cel mai mult, unele dintre cele mai importante aspecte ale vechilor titluri ale seriei fiind momentele cu o importantă încărcătură emoţională prin care Max era nevoit să treacă. În noul joc, pur şi simplu nu-ţi pasă dacă moare toată lumea din jur, atât timp cât respectivele personaje nu reprezintă absolut nimic în viaţa lui Max. Acest sentiment de nepăsare este amplificat şi de portretizarea eroului principal în acest joc: beţiv incurabil şi dependent de calmante.

Ce-i drept, cei la Rockstar încearcă pe parcursul jocului să realizeze anumite analogii între situaţiile prin care Max trece în Sao Paulo şi vechile sale „poveşti” din New York, fără mare succes însă. Nu ajuta nici faptul că s-a renunţat la vechile benzi desenate din Max Payne 1 şi 2 în favoarea unor secvenţe cinematice mult prea încarcate de efecte şi nici lipsa oricărui sentiment de film noir, atât de prezent în primele titluri ale seriei. Astfel, desi grafica este reuşită, stilul artistic are mult de suferit, farmecul primelor jocuri lipsind din Max Payne 3.

Şi totuşi, în lipsa unui fir narativ convingător, jocul celor de la Rockstar rămâne un third person shooter competent, care păstrează cele mai importante elemente de gameplay din jocurile anterioare. Bineînţeles, în cei aproape zece ani scurşi de la apariţia lui Max Payne 2: The Fall of Max Payne, lucrurile s-au mai schimbat în acest domeniu, Rockstar încercând să se adapteze la aceste modificări.

Conceptele de bază (bullet time, viaţa regenerabilă doar cu ajutorul analgezicelor etc.) au fost păstrate intacte, reţeta de joc fiind adusă la zi cu ajutorul unor elemente moderne: ţintirea over the shoulder, fizica realistă sau folosirea unui sistem de cover. Tocmai acestea din urmă fac diferenţa dintre ceea ce ar fi putut fi un joc excelent şi ceea ce a ieşit: un shooter bun, tras însă în jos de unele stângăcii de-a dreptul inexplicabile.

În primul rând, Max nu mai poate purta câte arme îi doreşte inimioara, fiind limitat la două pistoale şi o armă grea. Mai mult, nu poţi folosi cele două pistoale simultan fără să renunţi la arma grea. Înţeleg că producătorii au încercat să favorizeze realismul, însă dinamica jocului are numai de suferit de pe urma aceste schimbări.

De asemenea, foarte stresante sunt momentele în care, înaintea unei secvenţe cinematice, Max avea echipată o anumită armă, iar în urma finalizării acesteia, te trezeşti în braţe doar cu pistolul. Şi mai „frumos” este când respectivul pistol nu mai are muniţie deloc.

În al doilea rând, atât mişcarea realistă a personajului, cât şi sistemul de cover (la care eşti nevoit să apelezi atunci când pe ecran apar zeci de inamici în acelaşi timp) nu favorizează stilul de joc spectaculos caracteristic primelor două titluri ale seriei. Aici are o importanţă vitală platforma pe care alegi să joci Max Payne 3: pe console, din cauza controlului greoi, lipsit de precizie şi orientat către autoaim, pur şi simplu nu prea poţi recurge la formula Rambo/Matrix.

Singura soluţie este să stai ascuns după cover şi să elimini răbdător inamicii unul câte unul. Simplu de spus, foarte greu de pus în aplicare: AI-ul jocului este extrem de agresiv şi oponenţii lui Max rareori vor sta cu mâinile în san şi vor aştepta să fie terfeliţi de shotgun-ul acestuia. Mai mult, aceştia nu vor ezita să folosească grenade pentru a te scoate din cover, unelte care în mod inexplicabil lipsesc cu desăvârşire din arsenalul lui Max. Se ajunge astfel la unele momente extrem de frustrante, în care îţi vine pur şi simplu să dai cu controller-ul de pământ.

O altă problemă este proaspăt implementatul Last Man Standing, un sistem prin intermediul căruia lui Max, chiar şi atunci când este împuşcat mortal, i se oferă o ultimă şansă de supravieţuire, cu condiţia să mai aibă în inventar cel puţin un flacon de calmante. În această situaţie, jocul intră automat în bullet time, jucătorul fiind nevoit să-l elimine pe inamicul care l-a doborât pe Max pentru a continua. Ce te faci însă când respectivul inamic nu se află în câmpul tău vizual? Mai mult, presupunând că ai reuşit să-l ţinteşti, Max revine „la viaţă” în poziţia culcat, cele câteva secunde necesare pentru a se ridica putându-i fi fatale, mai ales în mijlocul unui schimb intens de focuri.

Din fericire, pe PC efectul acestor inconveniente este mult diminuat, graţie preciziei mult mai mari pe care o ai atunci când foloseşti mouse-ul, dar şi framerate-ului mult mai bun, care îmbunătăţeşte vizibil viteza de reacţie a personajului principal. În unele situaţii în care pe consolă erai nevoit să „stai la cutie”, pe PC te poţi aventura în obişnuitele sărituri în slow motion, acompaniate de sesiunile absolut delicioase de headshot-uri.

Astfel, chiar dacă diferenţele grafice dintre versiunile de console şi cea de PC sunt neglijabile (în ciuda suportului pentru DirectX 11 din ediţia de PC), va recomandăm călduros să jucaţi Max Payne 3 pe PC. Optimizarea excelentă (o veritabilă surpriză din partea Rockstar) oferă un framerate superior, care, în tandem cu precizia oferită de mouse, transformă Max Payne 3 într-un titlu mult mai jucabil decât pe console.

Lăsând la o parte aceste diferenţe, o surpriză cu adevărat plăcută sunt proaspăt implementatele moduri de joc multiplayer din Max Payne 3. Sistemul de progresie consacrat de seria Call of Duty îşi face apariţia şi aici, acumularea de experienţă şi avansarea în nivel având darul de a debloca noi echipamente pentru personajul controlat. Acesta poate fi personalizat, atât la nivel vizual (haine, armuri, accesorii), cât şi în ceea ce priveşte loadout-ul propriu-zis (arme şi echipament suplimentar ce poate fi folosit în luptă).

Personajele astfel create se pot aventura în mai multe moduri de joc, cum ar fi Deathmatch, Team Deathmatch, Payne Killer sau Gang Wars. Acesta din urmă implică parcurgerea unor scenarii inspirate din campania single player, ale căror obiective se schimbă în mod dinamic. Payne Killer este un fel de leapşa, în care unul dintre jucători îl întruchipează pe eroul seriei, iar adversarul care reuşeşte să-l elimine automat preia rolul lui Max. Preferatul meu rămâne însă clasicul Deathmatch, în care abilităţile de tip „burst” (printre care şi nelipsitul Bullet Time) fac legea.

Astfel, din multe puncte de vedere, Max Payne 3 s-a ridicat la nivelul aşteptărilor (sau chiar l-a depăşit în anumite privinţe, cum ar fi optimizarea versiunii de PC). Din păcate, alte aspecte, precum povestea, atmosfera sau gameplay-ul deficitar pe console, nu pot fi trecute atât de uşor cu vederea.

Notă pentru versiunea de PC: