Mass Effect 3 Review: cum să distrugi viitorul

După toată nebunia mediatică creată în jurul acestui joc, toată lumea se aştepta să fie cu adevărat capodopera promisă, că reputaţia de RPG-işti a Bioware va crea un final memorabil pentru saga comandantului Shepard, începută în 2007. Cinci ani şi trei jocuri mai târziu, Mass Effect 3 a coborât de la RPG la un joc de acţiune cu ceva abilităţi aruncate pe ici pe colo şi un sfârşit care a aruncat în aer toată comunitatea, fie ea fan înrăit sau doar jucător ocazional.

Recomandabil este să fi jucat cele două titluri anterioare, în care căpitanul Shepard salvează galaxia sa ficţională de ameninţarea unei rase sintetice, Reapers, al cărei scop este să distrugă orice urmă de viaţă organică. Shepard, retras din militărie, e nevoit(ă) să revină în acţiune pentru că Pământul este atacat şi Reaperii au apărut mult mai repede decât ar fi avut timp galaxia să se pregătească.

Dacă opţiunea de a importa personajul din Mass Effect 2 funcţionează (pentru mine nu a mers), jocul va lua în calcul alegerile anterioare, însoţitorii supravieţuitori şi misiunile legate direct de ei. Dacă vrei un erou nou, meniurile de personalizare vin cu o istorie prefabricată şi o singură alegere a unui însoţitor anterior.

Din echipa veche revin Mordin, Garrus, Tali, Miranda şi Jacob, alături de care defilează noi NPC-uri – muşchiulosul (dar sensibil) James Vega, Thane şi, dacă ai şi DLC-ul From Ashes, Prothean-ul Tavik, singurul supravieţuitor al unei rase antice, distrusă de Reaperi (dar care era foarte aproape de a reuşi să scape de această soartă). De asemenea, ai de ales între trei moduri de joc – Action, RPG şi Story, primul cu accent pe lupte şi fără bătăi de cap decizionale; al doilea este modul tradiţional, cu balans între bătălii şi decizii, iar ultimul cu accent pe poveste şi toată gama de secvenţe cinematice.

Aparent, Shepard are o misiune imposibilă: să unească toate rasele din galaxie contra ameninţării generale, cu toţii fiind nevoiţi să uite de ura ancestrală şi de conflictele individuale pentru a face front comun împotriva ameninţării cu extincţia. Din acest punct de vedere s-a pus foarte bine accent pe drama umană, mai toate personajele având familii şi prieteni pierduţi sau despre care nu mai ştiu nimic, dialogurile fiind orientate spre descoperirea a cât mai mult din substratul unui astfel de război generalizat.

Deciziile sunt în continuare sprijinite de sistemul opţiunilor, cu variante Paragon/Renegade acolo unde este cazul. În plus, nou-introdusa reputaţie totală influenţează şi ea alegerile din text, astfel că liniile bine/rău sunt mult mai puţin delimitate şi poţi fi imoral fără consecinţe fatale. Pe de altă parte însă, misiunile secundare sunt extrem de banale, cele mai multe limitate la „du-te şi adu-mi chestia X”, rezolvarea fiind de obicei doar o simplă scanare a unei planete din cine ştie ce sistem solar.

Colacul peste proverbiala pupăză este finalul, atât de neclar şi inconsistent încât jucătorii cer insistent schimbarea sa, mai ales că toate declaraţiile din timpul producţiei promiteau marea cu sarea; în realitate, am obţinut doar nişte decizii codate pe culoare care practic anulează orice altceva ar fi făcut remarcabilă întreaga serie.

Partea de lupte este probabil cea mai bine realizată din toate cele trei jocuri, păstrând clasele din jocurile anterioare. Arborele de abilităţi, aşa sărac cum este, continuă divizarea în funcţie de specializare şi oferă ramificaţii pentru îmbunătăţirea fie a puterilor tale, fie a însoţitorilor tăi. Armele te îndeamnă la experimente, iar MOD-urile au revenit şi măresc încărcătorul, puterea de foc sau exactitatea; fiecare clasă are şi un tip dedicat de atac melee, cu ajutorul omni-blade-ului.

Sistemul de cover, recomandat pentru folosire indiferent de nivelul de dificultate, este utilizat din plin şi de AI, chiar dacă cu acţiuni previzibile şi nu întotdeauna foarte logice (deşi nu mă supăr prea tare dacă aterizează direct în linia mea de foc). Din păcate, controlul mai dă rateuri pentru că saltul, rostogolirea şi cover-ul sunt plasate pe aceeaşi tastă; mai ales când eşti în zona unui perete, nu vei obţine acţiunea dorită, o chestiune extrem de enervantă când asupra ta plouă cu grenade şi rachete.

Cel puţin câteva elemente au fost eliminate din Mass Effect 3 şi sunt sigură că nimeni nu duce dorul interminabilelor scanări ale planetelor pentru a aduna minerale. Acum scanarea oferă diverse obiecte necesare rezolvării misiunilor secundare din Citadelă, combustibil pentru a călători între planetele din acelaşi sistem solar şi, ocazional, bani.

În rest însă, nu ai de ce să goneşti de nebun prin galaxie, mai ales că sistemele sunt vizitate de Reaperi şi trebuie constant să fugi de ei. Au mai dispărut descuiatul uşilor, spargerea consolelor şi plimările terestre cu Mako-ul, de altfel tot jocul fiind limitat la tot felul de coridoare şi săli, fără spaţii cu adevărat deschise. Aproape orice misiune se termină cu nevoia de a rezista la atacuri succesive sau de a găsi o ieşire alternativă, astfel că nici la acest capitol nu sunt mari surprize după primele ore de joc.

Realizarea grafică îşi arată vârsta şi, chiar dacă Unreal 3 este în continuare un motor ce poate oferi peisaje spectaculoase, e mai sănătos să nu priviţi texturile de aproape. Mai ales în secvenţele cinematice, diferenţele dintre figuri şi restul detaliilor sunt destul de mari; ecranele de fum create de grenadele fumigene sunt mai mult ziduri decât noruri de particule, iar FOV-ul este mult prea mic pentru o vizibilitate decentă; măcar avem de ajuns de multă variaţie a nivelurilor (de la planete în ruină până la peşteri pline de gândaci, sisteme de ventilaţie şi staţii spaţiale).

Pe de altă parte, ce pierde la grafică Mass Effect 3 câştigă la voci, jocul având mulţi actori cunoscuţi care să dea viaţă personajelor: Jennifer Hale (cu multe interpretări similare în jocuri şi animaţii Disney) joacă un Shepard feminin, alături de care se mai prezintă Yvonne Strahovski (Miranda), Tricia Helfer (EDI), Seth Green (Joker), Martin Sheen (The Illusive Man), Keith David (Admiral David Anderson) and Michael Beattie (Mordin Solus). Coloana sonoră, semnată printre alţii şi de Clint Mansell (Black Swan, Requiem for a Dream) combină melodii vechi şi noi pentru a ridica nivelul atmosferei.

Probabil că nu vom afla niciodată de ce Mass Effect 3 se termină în halul în care se termină; Bioware susţine că analizează posibilitatea de a schimba finalul, dar nu cred că aş vrea un DLC pe care să mai dau şi bani pentru a obţine ceva ce ar fi trebuit să am de la bun început. Per total, nu avem de-a face cu un joc rău, dar se demonstrează încă o dată că mai mult contează cum spui o poveste, nu neapărat ce conţine ea. Ambalajul şi fundiţa roşie sunt adesea mai importante şi, în ciuda vânzărilor, pentru mine Mass Effect 3 ratează scopul atât de lăudat: de a aduce o încheiere memorabilă seriei.