Syndicate Review: un clasic adus la zi?

În ultima vreme, a devenit o modă dezgroparea a tot felul de licenţe vechi şi realizarea de remake-uri sau remasterizări HD. Electronic Arts a căutat bine de tot prin catalogul de francize achiziţionate de-a lungul anilor şi a scos de la naftalină Syndicate, seria de tactică şi strategie realizată de Bullfrog Productions în anii ’90.

Aceste concepte probabil nu mai sunt de actualitate în contextul gaming-ului contemporan, noul Syndicate sfârşind prin a fi un simplu first person shooter, într-o piaţă deja suprasaturată de astfel de titluri. Totuşi, de realizarea jocului s-au ocupat cei de la Starbreeze Studios, o echipă cu destul experienta în domeniu (Chronicles of Riddick: Escape from Butcher Bay sau The Darkness numărându-se printre operele suedezilor). Chiar şi aşa însă, numai ideea de a îngrădi măreţia şi inventivitatea primelor jocuri din serie în standardele destul de stricte ale genului shooter rămâne dezamăgitoare.

Fanii mai vechi se vor bucura să se reîntoarcă în universul caracteristic seriei, unde lumea se află sub stăpânirea megacorporaţiilor, care nu se feresc de folosirea oricărei metode pentru a-şi impune propriile „puncte de vedere”. Jucătorul intră în pielea lui Miles Kilo, un agent folosit de EuroCorp drept cobai: în creierul acestuia a fost implementată cea mai noua versiune a chip-ului DART, capabilă să confere purtătorului abilităţi ieşite din comun.

Din păcate, această intrigă serveşte doar drept punct de lansare al jocului, firul epic din Syndicate fiind în rest plin de clişee ale genului SF, întorsături de situaţie previzibile şi un final „steril”, parcă ieşit de pe masa de operaţii a doctorului Ciomu. Din fericire, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre jocul efectiv, ascuns în spatele acestor ineficiente straie narative.

În esenţă, Syndicate este un first person shooter funcţional, care va fi pe placul amatorilor genului. Totuşi, graţie chip-ului DART, agentul Kilo are câţiva aşi în mâneca faţă de concurenţă: Syndicate se bazează pe conceptul de „breaching” – accesarea wireless a chip-urilor cu care sunt dotaţi inamicii sau echipamentele din mediul înconjurător şi hacking-ul acestora.

În cazul inamicilor, există trei tipuri separate de breaching: persuade („spălarea creierului unui adversar, care va întoarce armele şi va începe să lupte de partea ta), suicide (oponentul alege să-şi zboare proprii creieri) şi backfire (arma inamicului va exploda în mâna sa). Primele două dintre acestea sunt deosebit de utile în timpul confruntărilor armate, chiar dacă nu pot fi folosite frecvent (aceste tipuri de abilităţi necesită o anumită doză de energie pentru a putea fi reîncărcate, energie ce se dobândeşte în urma doborârii adversarilor).

Backfire este însă în mare parte inutil (sau nu am ştiut eu să-l folosesc într-un mod eficient), această abilitate dovedindu-se interesantă abia după aplicarea unui upgrade. De altfel, pe parcursul campaniei single player din Syndicate, Miles Kilo va avea ocazia să se confrunte cu anumiţi boşi de nivel, destul de bine realizaţi, cărora le poate extrage şi asimila chip-urile (fiecare astfel de operaţiune echivalează cu obţinerea unui punct suplimentar de upgrade).

Deşi sistemul de upgrades (şi nu numai) se aseamănă într-o oarecare măsură cu ce întâlneam în Deus Ex: Human Revolution, abilităţile suplimentare în care se pot investi punctele câştigate sunt destul de limitate, mai toate fiind legate de eficacitatea lui Kilo în lupta sau de rezistenţa acestuia la tirul inamicilor. Aşadar, dacă căutaţi o alternativă viabilă pentru hibridul de acţiune şi role playing game creat de Eidos Montreal, nu o veţi găsi în Syndicate.

Syndicate este un shooter pur-sânge, lucru accentuat şi de DART vision, o altă abilitate de bază a agentului Kilo, care uneşte „sub acelaşi acoperiş” functionalităţi altfel familiare: slow motion-ul întâlnit în seria F.E.A.R. şi detective vision-ul din Batman: Arkham City. Acest DART vision devine extrem de important, mai ales în nivelurile avansate ale jocului (unde deja trupele inamice sunt foarte numeroase), dar şi în multiplayer.

Şi pentru că tot am ajuns aici, campania single player se termină foarte repede, în aproximativ şase ore, făcând loc adevăratului punct forte din Syndicate: multiplayer-ul cooperativ. Acest mod de joc este de departe cel mai apropiat de ideile vechilor titluri din serie, oferind posibilitatea ca o echipă de până la patru agenţi să parcurgă nouă hărţi, ale căror configuraţii de inamici se schimbă de la un nivel de dificultate la altul.

Modul cooperativ beneficiază de propriul sistem de acumulare de experienţă şi deblocare de arme şi abilităţi suplimentare, jucătorii fiind răsplătiţi atât pentru obiectivele îndeplinite sau uciderea adversarilor, cât şi pentru ajutarea membrilor propriei echipe. Mecanica de breaching din single player este folosită în cadrul meciurilor online pentru a regenera viaţa coechipierilor sau pentru a reseta chip-urilor camarazilor căzuţi în luptă.

Cât despre prezentarea grafică din Syndicate, aceasta nu va da pe spate pe nimeni, însă nici nu va deranja. Motorul grafic folosit de Starbreeze beneficiază de un sistem de iluminare de invidiat, jocul fiind împânzit de tot felul de spoturi luminoase sau efecte stroboscopice, pe cât de spectaculoase, pe atât de orbitoare. De altfel, în unele instanţe, luminile sunt atât puternice încât distrag atenţia de la acţiunea propriu-zisă, forţând jucătorul să apeleze la DART vision.

Modelarea personajelor şi a armelor este satisfăcătoare, cei mai importanţi protagonişti ai jocului fiind reproduşi după actori faimosi precum Brian Cox (Troy, Rise of The Planet of The Apes) sau Rosario Dawson (Sin City), vocile acestora fiind de asemenea folosite. De altfel, titlul celor de la Starbreeze s-a dovedit a fi destul de bine optimizat, atât versiunea de PC, cât şi cele de console rulând fluent, fără probleme.

Totuşi, rămâne regretul că încă una dintre seriile faimoase ale anilor ’90 s-a pierdut în anonimitatea caracteristică shooter-elor de duzină. Syndicate nu reuşeşte să se facă remarcat într-un domeniu care tinde fie spre simplitatea şi accesibilitatea duse la extrem (Call of Duty: Modern Warfare 3), fie către evoluţia spre alte genuri mai complexe (Deus Ex: Human Revolution).