Jagged Alliance: Back in Action Review: Chiar şi fanii au multe de îndurat

Ideea unui remake, şi mai ales al unui clasic al strategiei pe ture precum Jagged Alliance are cele mai bune intenţii în spate. Însă numai cu intenţii nu se face un joc bun, chiar dacă s-a încercat urmărirea fidelă a originalului de acum 13 ani. Partea narativă urmează aceeaşi linie: conducătorul insulei imaginare Arulco este dat la o parte şi crezut mort de către nevasta Deidranna, însă acesta supravieţuieşte şi angajează mercenari pentru a-şi elibera ţara şi poporul de o dictatoare nemiloasă.

Cea mai mare schimbare de gameplay este trecerea de la TBS la real-time, cu posibilitatea de a utiliza pauza pentru a regândi diverse strategii, modificare numită Plan & Go. În timpul bătăliilor şi între acestea culegi tot felul de obiecte şi bani de la inamicii scurtaţi de un cap şi apoi foloseşti fondurile obţinute pentru a cumpăra arme şi a îmbunătăţi diverse abilităţi.

Noul sistem în timp real vine însă cu destule neajunsuri, unul notabil fiind lipsa „fog of war”. Fix de la început, toţi inamicii apar pe hartă, statici sau pe un traseu anume, şi chiar dacă pe de o parte e mai uşor să planifici acţiunea, pe de altă parte se pierde tot ce însemna emoţia descoperirii şi nevoia de a înainta cu precauţie.

La fiecare intrare într-o misiune poţi angaja soldaţi (maximum şase, evident în funcţie de finanţele avute la dispoziţie) şi apoi urmează comenzile. Interfaţa tactică, odată ce ai pus pauză, oferă posibilitatea de a planifica diverse tipuri de atac, chestiune extrem de importantă pentru că mercenarii tăi nu au rezistenţă de Superman la gloanţele inamice.

Evident, o echipă completă trebuie să fie cât de cât balansată: un lunetist, un puşcaş, eventual un specialist în arme albe, un altul în explozibili sau un medic. Ai chiar şi destulă libertatea de acţiune în ceea ce priveşte următoarea mutare pe hartă, dificultatea misiunilor depinzând şi de care sector decizi să-l ataci.

Soldaţii folosiţi cresc în nivel şi primesc şapte puncte de distribuit intre diverse atribute (putere, acurateţe, explozibili etc.), iar combinarea cu arme mai puternice te va obliga la un moment dat să foloseşti cam aceiaşi oameni. Problema este însă AI-ul, extrem de agresiv şi cu tendinţa de a veni grămadă peste tine dacă s-a dat şi cea mai mica alarmă. În combinaţie cu un pathfinding defectuos, planurile tale gândite la milimetru se duc rapid pe apa Sâmbetei. Pe de altă parte, odată ce ai arme (de distanţă) mai puternice, eliminarea inamicilor din zonele strategice devine parcă prea uşoară.

Tot la capitolul părţi rele se adaugă şi eliminarea unor elemente din jocul original – modul opţional SF, secvenţele cinematice din palatul dictatoarei, lipsa personalizării mercenarilor sau imposibilitatea de a mai combina obiectele. Echipele de miliţie locală nu se mai deplasează în alte regiuni, iar antrenarea lor nu are nicio scânteie de amuzament.

Interfaţa suferă şi ea foarte mult, aglomerată cu tot felul de butoane plasate total neinspirat, iar urmărirea indicatoarelor soldaţilor (cum ar fi cel de zgomot) este greu de realizat şi de interpretat. Inamicii aflaţi în spatele unor obiecte sunt greu de ţintit din cauza unghiurilor ţepene ale camerei, iar adesea bug-urile se manifestă sub forma mercenarilor care nu trag deşi au traiectoria liberă.

Nici din punct de vedere grafic nu sunt multe de laudă, motorul fiind cu mult în urma anului 2012. Portretele sunt parcă în ceaţă, meniurile n-au niciun fel de „lustru”, iar vocile sunt enervant de repetitive în replici şi n-ai niciun sentiment de părere de rău dacă pierzi vreun soldat.

Per total, doar fanii înrăiţi ai seriei vor avea probabil motivaţia să reziste prin cele circa 40 de ore de campanie, lupta fiind nu neapărat cu inamicii, ci cu AI-ul nebalansat, cu interfaţa stângace , pathfinding-ul aiurit şi camera ţeapănă.