Dungeon Siege III – Action/RPG cu aromă steampunk

Pentru cei care au jucat cel puţin unul dintre titlurile
precedente ale francizei Dungeon Siege, anunţarea unei continuări a
fost fără îndoială primită cu mare bucurie. Din acest punct de
vedere Dungeon Siege III este un joc care a atras deja atenţia unei
anumite părţi a comunităţii gamerilor. Pe de altă parte, pentru cei
care încă nu au avut de-a face cu niciunul din jocurile seriei, DS3
are potenţialul de a atrage noi fani. Spun asta având în vedere
faptul că jocul va fi disponibil atât pe PC cât şi pe platformele
X360 şi PS3. Decizia producătorului Obsidian Entertainment
(responsabili pentru Fallout: New Vegas) şi a distribuitorului
Square Enix, de a extinde plaja de acţiune a jocului, poate fi
privită ca o strategie de marketing firească, într-o industrie în
care succesul se măsoară în numărul de unităţi vândute. Însă
impactul acestei măsuri se observă cel mai puternic în gameplay. Cu
siguranţă posesorii de console vor fi încântaţi, însă nu acelaşi
lucru se poate spune şi despre utilizatorii de PC-uri. Dar să lăsăm
deocamdată aspectele tehnice de-o parte, jocul este aici şi
aşteaptă să-l cucerim.

A fost odată ca niciodată

Este ceva putred în regatul Ehb. Regele a fost asasinat iar toată
vina cade pe o organizaţie compusă din domni şi doamne cu abilităţi
speciale, numită The Legion. Aceştia sunt hăituiţi de către poporul
revoltat, cu furci, topoare şi alte unelte de prin gospodăria
omului, până aproape de decimare. Desigur gloatele nu au acţionat
din proprie iniţiativă, ci întărâtaţi de o anume don’şoară
misterioasă, pe numele ei din acte Jeyne Kassynder. Aceasta îşi
încropeşte la rândul ei o ditai armată – formată din fanatici, care
o urmează ca pe o sfăntă – şi îşi propune ca singur scop în viaţă
nimicirea legiunii până la ultimul membru şi bineînţeles preluarea
puterii în regatul Ehb. The Legion ajunge în pragul anihilării, iar
ultimii căţiva membrii încearcă o regrupare disperată, în speranţa
de a se salva şi a menţine această organizaţie (ajunsă la a zecea
generaţie) în viaţă. Acesta este momentul în care intrăm şi noi în
pielea personajului.

Fiecare drum începe cu… o opţiune

Contrar aşteptărilor, nu ne creăm propriul erou, ci suntem puşi să
alegem dintre patru personaje prestabilite, fiecare cu abilităţi,
magii şi talente diferite. Avem la dizpozţie clasicul Fighter
(Lucas Montbaron), mânuitorul de arme cu tăiş, o figură
indisipensabilă pentru orice hack and slash ce se respectă. Magul
(Reinhart) este şi el prezent, însă de această dată nu mânuieşte un
staff, cum ne-am fi aşteptat, ci se foloseşte de tot felul de
gadget-uri specifice unui mag steampunk. De altfel tot jocul are o
tentă steampunk, trecând de la atmosfera dominată de fantasy din
primele două titluri ale seriei, la un ambient ce ne întâmpină cu o
combinaţie de elemente fantasy şi steampunk. Spre exemplu, vom
ajunge la un moment dat într-un oraş pe străzile căruia se plimbă
nişte roboţi, un fel de gardieni publici, numiţi Automaton. În
replicile lor vom regăsi şi doza de umor (cam mică de altfel),
necesară oricărui joc. Apoi o avem pe focoasa (la propriu) Anjali,
reprezentantă a aşa-numiţilor Archon, nişte fiinţe desprinse din
mit, care deserveau rolul de mesageri ai zeilor antici. Ea
mânuieşte cu dibăcie o suliţă, dar, la nevoie, se poate juca şi cu
focul mai ceva ca un fachir, pârjolindu-şi inamicii ca pe nişte
porci de Crăciun. Al patrulea personaj este tot feminin,
echilibrând astfel balanţa opţiunilor şi totodată lupta dintre
sexe. Se numeşte Katarina, e brunetă, are pistrui şi, ca să zic
aşa, poartă număr mare la sutien. Arsenalul ei se compune din
pistoale şi puşti, arme de foc adicătelea, cu care îi ciuruieşte pe
cei care întrec măsura.
Aşadar avem patru clase de eroi, patru personaje diferite, fiecare
cu punctele sale forte, fiecare charismatic în felul său, alegerea
fiind doar o chestiune de gust şi preferinţe. După cum spuneam
eroii sunt predefiniţi, asta însemnând că nu putem atribui puncte
de skill, sau personaliza caracterul în vreun fel. Cu siguranţă
acest aspect nu va fi pe placul veteranilor, care sunt obişnuiţi
să-şi personalizeze eroul în cele mai mici detalii, există însă şi
o parte pozitivă. Faptul că pesonajele sunt predefinite aduce un
mare plus poveştii, pentru că, indiferent ce erou alegi, acesta se
integrează perfect în firul narativ. Iar echipa de la Obsidian
Etertainment şi-a făcut destul de bine treaba la acest
capitol.

Să ne mai şi jucăm

În introducere spuneam că dezvoltarea jocului simultan atât pentru
PC cât şi pentru console a dus la afectarea gameplay-ului în mod
direct. Ce înseamnă asta? Păi în primul rând jocul este foarte
liniar. Libertatea de mişcare şi explorare sunt serios îngrădite şi
asta pentru a facilita controlul de pe un gamepad. Acelaşi efect se
vede şi în lupte, unde eroul controlat nu atacă acolo unde dăm
click, ci în direcţia în care este îndreptat. Cu alte cuvinte s-a
implementat un sistem de auto aim, care, din nou este o măsură în
favoarea consolelor, pe PC poate deveni frustrant. Una peste alta
jocul pare mai degrabă dezvoltat pentru console decât pentru
bătrânul calculator.
În ceea ce priveşte quest-urile, pe lângă cel principal, avem şi
sidequest-uri, care deşi puteau fi mai multe la număr, variază cât
de cât acţiunea jocului. Avem de la bine cunoscutule misiuni cu
caravana care nu mai ajunge la negustor, până la şi mai cunoscuta
misiune cu peştera infestată de monştrii. Adică nimic din ceea ce
n-am mai văzut până acum. Acţiunea jocului se desfăşoară, după cum
spuneam, extrem de liniar, singurul loc în care simţi o oarecare
libertate de alegere este în dialoguri, unde ţi se dau mai multe
opţiuni. În funcţie de ce alegi vei influenţa povestea jocului,
însă nu radical. Povestea în sine este redată într-un mod plăcut,
atăt direct în decursul gameplay-ului efectiv, cât şi prin
intermediul unor cutscene-uri artistice însoţite de o voce
baritonală de povestitor.
Jocul se desfăşoară ca orice RPG hack and slash, dai cu arma din
dotare în stânga şi-n dreapta, culegi loot-ul şi anvansezi în
nivel. Bunătăţile lăsate în urmă de monştrii sunt extrem de multe
la număr, cu toate acestea inventory-ul aproape că nu se umple
niciodată la maxim. Armele, armurile şi diferitele accesorii pe
care le găseşti devin din ce în ce mai bune pe măsură ce avansezi
în joc, însă nu există, de exemplu, armura perfectă. Va trebui tot
timpul să faci un mic compromis. Îţi dă +50 la Stamina, dar îţi
scade -10 la Armor. Sistemul de level-up este şi el extrem de facil
(a se citi simplist). Punctele pentru atributele primare (Stamina,
Mana, etc.) se distribuite automat, tot ce trebuie să facă
jucătorul este să atribuie nişte puncte care deblocheză anumite
skill-uri sau talente speciale ale eroului. Acestea pot fi active
sau pasive, şi în funcţie de ce alegi, eroul tău devine mai
puternic într-o anumită zonă. Fiecare personaj beneficiază de două
„stări” (stance) diferite de atac (în principiu unul pentru melee
şi unul pentru lupta la distanţă) şi una pentru defence. Deşi
practic poţi folosi 9 astfel de puteri, câte 3 pentru fiecare
„stare”, veţi folosi 2, maxim 3 dintre ele, în funcţie de
preferinţe, celelalte nu prea contează. Dificultatea jocului tinde
să fie cam mică. Eu l-am terminat pe nivelul „Normal”, dar n-am
murit decât de vreo 5 ori pe tot parcursul jocului, şi asta pentru
că m-am avântat între hoardele de monştrii ca Mihai Viteazu între
turci. Doar că turcii erau cam mulţi, sau prea puternici. Ajungi
să-ţi dai seama că fuga e mai sănătoasă decât credeai. Membrul
party-ului te poate învia pe câmpul de luptă, în caz că vreun
monstru ţi-a venit de hac, iar asta scade şi mai mult din
dificultatea jocului. În plus locurile unde poţi salva sunt destul
de dese. Şi pentru că tot am amintit de party, spre deosebire de
precedentele titluri, în DS3 nu poţi avea decât un singur partener.
Cei drept ai trei la dispoziţie, dar doar unul singur poate fi
activ la un moment dat. Eu am terminat jocul cu Reinhart (magul)
însoţit mai tot timpul de Anjali care mi s-a părut cea mai bună
parteneră. Parteneră de joc adică, nu vă gândiţi la altceva.
Episodic am ales să mă mai însoţească şi Katarina, dar doar aşa de
sanchi, să zic şi io că se ţine după mine o gagică sexy.

Concluzii şi remarci (in)utile

Trebuie să fiu sincer, Dungeon Siege III îi va dezamăgi pe fanii
seriei. Jocul aproape că nu mai are nimic în comun cu
predecesorarele sale. Tratat însâ ca joc de sine stătător, lăsând
la o parte povara moştenirii celor două titluri precedente, DS3
este un Action-RPG decent. Grafica este frumoasă, povestea de
asemenea, iar orele petrecute în faţa monitorului plimbinându-ne
prin regatul Ehb pot fi distractive. În Dungeon Siege III nu ai
niciodată senzaţia de epic. Nu salvezi lumea, nu eşti cel mai tare
din parcare, chiar dacă îi căpăceşti pe toţi cu uşurinţă. Nu ai
niciodată senzaţia că tu ai fi centrul universului, eşti doar o
rotiţă (cei drept indispensabilă) dintr-un angrenaj mult mai mare.
Iar acest aspect mi-a plăcut. Jocul nu se chinuie să-ţi gâdile
orgoliul de wannabe zeu, şi bine face.
Per ansamblu Dungeon Siege III este un joc bunicel, nu veţi regreta
la final decât faptul că e prea scurt, dar ca să fiu sincer până la
capăt, nu este genul de joc pentru care să ratezi o bere rece la o
terasă. Şi pentru că acest text se vrea a fi un review, trebuie să
acord şi o notă: 7,5.