Dragon Age II, graba strică treaba

Bioware este un studio cu o reputaţie excelentă, având la activ
RPG-uri ce pot fi considerate clasici în viaţă (Baldur’s Gate,
Neverwinter Nights), dar şi producţii moderne care au adus un suflu
nou în industrie,
Dragon Age: Origins fiind şi el printre ele. Astfel, Dragon Age
II era o urmare logică, dar din păcate a fost grăbit spre lansare
pentru a capitaliza financiar succesul prmului titlu din serie. Iar
goana după bani este evidentă aproape peste tot în joc, de la
povestea cam incoerentă până la bug-uri şi alte defecte
tehnice.

În termeni narativi, jocul se petrece în Free Marches, o zonă
nouă şi în special în oraşul Kirkwall şi în împrejurimi, lipsa de
varietate a mediului fiind una dintre primele probleme. Practic, ai
o singură hartă pentru subterane, 2-3 pentru case, iar oraşul are,
evident, acelaşi layout pe tot parcursul celor 4 capitole.
Personajul (femeie sau bărbat, dar doar om, au dispărut celelalte
rase din Origin) poate fi personalizat după dorinţă şi poţi importa
salvările (de fapt deciziile) din primul joc, teoretic cu influenţe
asupra gameplay-ului. Practic, aceste influenţe apar mai mult în
dialogurile dintre membrii grupului decât în acţiuni concrete. În
această direcţie, ai din nou de ales între magi, hoţi sau
războinici, iar naraţiunea este relatată prin ochii unuia dintre
însoţitorii tăi, dwarful Varric. Probabil cel mai simpatic personaj
din grup, Varric are şi o armă pe măsură, arbaleta Bianca, şi o
serie de replici extrem de amuzante, până la a le da fiecărui
însoţitor o poreclă.

Misiunile sunt tipice pentru un RPG: găseşti obiecte, le
livrezi, omori diverşi inamici, ţii cu o facţiune sau
alta. Însoţitorii au şi ei poveştile lor separate şi, ca
în Origins, pot fi stimulaţi să vorbească dându-le diverse cadouri.
Totuşi, salturile narative nu ajută la a te ataşa de vreo unul
dintre ei în mod deosebit; mai mult, nu le poţi schimba armurile,
ci doar cumpăra componente care să le îmbunătăţească.

Pe aceeaşi linie a schimbărilor neplăcute pentru un RPG-ist
hardcore, crafting-ul şi runele au fost tratate diferit. Acum nu
mai goneşti în căutare de plante şi minerale, ci le descoperi şi
apoi le cumperi din oraş, obiectele fiind realizate doar la mese
speciale. Runele îmbunătăţesc în continuare arme şi armuri, dar se
distrug dacă vrei să le schimbi cu ceva mai bun. Luptele sunt şi
ele mult simplificate, doar pe nivelurile mari de dificultate
trebuie să apelezi la sloturile tactice şi la modificarea
comportamentului grupului. În rest, eşti mai mult spectator
decât implicat cu adevărat; aici se mai adaugă şi
problemele de cameră, prea joasă ca să vezi întreg câmpul de
bătălie şi direcţia din care tot apar inamicii.

Importante pentru gameplay au rămas dialogurile, similare celor
din Mass Effect 2. Opţiunile bine/rău sunt la locul lor, dar de
foarte multe ori direcţia poveştii este prestabilită, nu contează
ce direcţie alegi. Alteori, dialogul ales nu-ţi dă
rivalitate/prietenie aşa cum ar fi normal, iar finalul poveştii ar
fi trebuit să fie cu adevărat diferit, nu doar în anumite detalii
practic nesemnificative. Vocile sunt însă extrem de bine lucrate,
iar textul dialogurilor în sine este extrem de simpatic, mai ales
dacă asculţi ce discută între ei însoţitorii tăi.

Grafica este poate singurului loc unde nu sunt prea
multe critici de adus, exploziile şi efecte fiind în
continuare extrem de spectaculoase. Dacă preferi sângele
persistent, eroul va fi mai mereu acoperit de plasmă, iar unele
dintre abilităţi sunt cu adevărat demne de măceluri în masă,
inamicii explodând literalmente în bucăţi. Tehnic vorbind însă, am
avut parte şi de bug-uri, şi de coliziuni calculate greşit, plus o
serie de blocaje şi BSOD-uri inexplicabile.

Până la urmă, Dragon Age II nu este un joc prost, ci
doar fugărit, o victimă a pieţei şi a industriei actuale,
axată pe partea financiară. Dacă vrei un RPG uşurel, cu o poveste
cam dezlânată, dar cu lupte antrenante şi mult sânge, Dragon Age II
este perfect. Dacă ai însă preferinţe hardcore, singur nu vei
petrece prea mult timp în Kirkwall.