Dragon Age The Veilguard Review: Xena și Magicianul, la vânătoare de elfi

În primul rând, trebuie să încep prin a menționa că Dragon Age: The Veilguard este primul titlu al seriei pe care l-am jucat la modul serios. Așadar, comparațiile pe care urmează să le fac pe parcursul acestui articol vor fi cel mult cu alte experiențe RPG similare, pe care am avut ocazia să le încerc personal, și nu cu jocurile anterioare ale seriei.

Cadru narativ, poveste și personaje

Opțiunea de a încerca Dragon Age: The Veilguard mi-a fost determinată de dorința de a parcurge un RPG vestic solid, cu o poveste captivantă, personaje de care te poți atașa, un echivalent occidental, dacă vreți, pentru titlurile mai recente ale seriei Final Fantasy. Cu părere de rău însă, Dragon: The Veilguard nu este acest tip de joc.

Și nu pentru ca n-ar încerca: povestea începe cu un soi de ritual malefic, pornit de unul dintre personajele ce ar trebui să fie familiar fanilor seriei, însă care mie nu a reușit să-mi transmită mai nimic. Încercarea eroilor pe care îi conduci de a-i stopa planurile reușește parțial, având ca revers al medaliei eliberarea unor zei malefici de-ai elfilor. Astfel, afli că, de fapt, antagonistul inițial nu este chiar atât de rău, un soi de abordare șovăitoare care se aplica mai tuturor personajelor cu care intri în contact în Veilguard.

Iar această caracterizare a personajelor, indecisă, în lumini și umbre, ar trebui să reprezinte un avantaj pentru The Veilguard. O caracteristică demnă de laude pentru un RPG care se respectă, cu personaje pe care tu ajungi să le caracterizezi drept „bune” sau „rele” și nu-ți sunt încadrate încă de la început într-o tabără sau alta. Doar că, modurile în care este relatată povestea și sunt creionate aceste personaje nu au profunzimea unei narațiuni serioase, ci mai degrabă a unui episod din seriale precum Xena sau Hercules. Ceva „light” de sâmbătă dimineața, fără adâncimea la care te-ai fi putut aștepta de la un asemenea joc.

Până și estetica jocului se plasează în acest tărâm indecis. Personajele parcă ar vrea să fie serioase, dar au de fapt un aspect mai degrabă amuzant, stilizat, mai apropiat de caricaturi decât de aliați de nădejde sau inamici de moarte. La fel și mediile înconjurătoare: chiar și tărâmurile amenințate de zeii malefici sunt însorite, „înflorite”, vesele oarecum, cel puțin la nivel vizual. Deși îți sunt puse la dispoziție numeroase elemente cu ajutorul cărora îți poți personaliza eroul principal, și aici rezultatul, de cele mai multe ori, are acest aer „family friendly”, într-un joc care s-ar dori, de fapt, mult mai sobru.

Păcat, pentru că Dragon Age: The Veilguard oferă suficient conținut, doar povestea principală având darul de a vă putea ține ocupați preț de câteva zeci de ore. Pe parcursul acestora, în loc să simți însă povara sarcinii de a salva lumea, parcă ești într-o aventură Abracadabra, cu Magicianul, Miaunel și Bălănel în rolurile principale.

Lupte, dialoguri și impresia de liniaritate

Momentele care reușesc să te scoată totuși din această aură de „tărâm de basm” pe care o oferă The Veilguard sunt cele în care înfrunți direct inamicii. Sistemul de combat se aseamănă oarecum cu ce am văzut în Final Fantasy VII Remake, desfășurat în timp real, cu control deplin asupra personajului principal, însă și cu posibilitatea de „pauză activă” (întreruperea temporară a ostilităților pentru a da diferite ordine „colegilor de echipă”).

Atât personajul propriu, cât și aliații, au la dispoziție o suită de abilități: aceasta poate fi ori îmbunătățită, ori îmbogățită cu mișcări noi, investind skill point-urile câștigate la fiecare avansare în nivel. Astfel, poți ajunge să realizezi chiar combo-uri din abilitățile inter-compatibile ale aliaților, precum și lovituri „ultimate” ale tale, cu efecte devastatoare pe câmpul de luptă. Asta pe lângă loviturile de bază ale eroului, care variază în funcție de „clasa” pe care ți-ai ales-o la debutul jocului. Spre exemplu, warrior-ul meu știa să folosească fie sabia și scutul (cu posibilitatea de a ataca, para cu scutul sau chiar arunca cu scutul pentru extra damage), fie o armă mai serioasă, care necesită ambele brațe pentru a fi mânuită.

Ce mi se pare însă deranjant este că, deși găsești mereu (sau cumperi) echipamente sau arme mai performante decât cele pe care le porți, echiparea acestora are de foarte puține ori și efecte estetice. Cu alte cuvinte, degeaba utilizezi un topor, pentru că în luptă eroul va ataca tot cu o sabie, iar atât mantia împrumutată de la un vrăjitor, cât și straiele unui elf, vor fi afișate drept setul implicit de armură al clasei din care face parte eroul. În schimb, ai elemente cosmetice care îți schimbă înfățișarea, numai bune de a fi oferite contra-cost sau prin cine știe ce ediții speciale, la suprapreț.

Chiar și schimburile de dialoguri, atât de importante într-un RPG și una dintre principalele metode care împing povestea înainte, au un caracter oarecum previzibil în Dragon Age: The Veilguard. Mai tot timpul replicile pe care le poți oferi sunt încadrate în anumite categorii predefinite (aprobator, conflictual, glumeț etc.), iar reacțiile personajelor cu care porți aceste conversații devin previzibile. Mă așteptam la ceva mai mult, poate mai complex și în mod sigur mai serios de la BioWare, studioul care, pe vremuri, lansa jocuri precum Baldur’s Gate sau Knights of the Old Republic.

Ba chiar și mediile de joc pe care le parcurgi pe parcursul aventurii din The Veilguard dau impresia de liniaritate excesivă, inclusiv atunci când se deschid. Mai tot timpul ai senzația că, în ciuda grandorii anumitor peisaje, nu faci decât să parcurgi un „culoar improvizat” care duce către obiectivul quest-ului, presărat cu lupte împotriva anumitor inamici sau cu unele puzzle-uri, potrivite mai degrabă în contextul unui shooter gen Gears of War decât în cel al unui RPG.

Controversă de dragul controversei

Lăsând la o parte însă criticile sau laudele pe care le-am putea avea la adresa gameplay-ului, un alt element legat de Dragon Age: The Veilguard s-a evidențiat, chiar înainte de lansare. Este vorba despre abordarea, fără perdea, a tematicii LGBT, a persoanelor trans și a pronumelor folosite pentru a le caracteriza. În teorie, n-am nimic împotriva introducerii unor astfel de elemente într-un joc, având în vedere lumea în care trăim în momentul de față: este ok ca editorul de personaje de la începutul aventurii să permită astfel de opțiuni, precum și posibilitatea de a extinde anumite ocazii de „romance” din joc, dacă orientarea sexuală a personajului o permite.

Ce mi se pare însă aiurea este scenariul anumitor astfel de situații, în care, parcă de nicăieri apar discuții despre orientarea sexuală a unor personaje și problemele de pe urma cărora acestea suferă. Sunt momente stânjenitoare, vecine cu conceptul de „cringe”, care se potrivesc ca nuca-n perete în cadrul medieval-fantasy al jocului.

Ca părere strict personală, efortul depus în realizarea acestor scene, pornind de la scrierea scenariului și până la înregistrarea dialogurilor și a animațiilor aferente, putea fi redirecționat înspre quest-uri ceva mai serioase, precum și personaje, medii de joc sau dialoguri mai credibile, mai ales în contextul apocaliptic al poveștii.

Cu pletele în vânt, ai nevoie de hardware serios pentru Dragon Age: The Veilguard

Când vine vorba despre prezentarea jocului, v-am amintit deja că abordarea aceasta, oarecum stilizată, cu personaje izvorâte parcă dintr-un basm pentru copii, nu mi se pare neapărat potrivită pentru un joc precum Dragon Age: The Veilguard. Aș fi preferat un look mai realist, ceva mai în ton cu amenințarea iminentă care planează asupra lumii și personajelor din joc.

Asta nu înseamnă însă că noul Dragon Age nu arată bine, având anumite momente în care „tablourile” concepute de producători chiar îți taie răsuflarea. Iar, pentru a te putea bucura cu adevărat de aceste scene, trebuie să împingi setările grafice ale jocului aproape de maximum. Aici însă s-ar putea să ai câteva probleme, mai ales de ordin hardware.

Și asta pentru că Dragon Age: The Veilguard necesită un sistem foarte puternic pentru a putea fi rulat cu adevărat bine, atunci când optezi pentru toate briz-briz-urile grafice ale jocului, inclusiv efectele Ray-Traced (reflexii, ambient occlusion). Am stat alături de un prieten să ne confruntăm rezultatele obținute în acest joc și concluzia la care am ajuns este că o placă video la nivelul unui GeForce RTX 4080, sau chiar RTX 4090, este absolut necesară pentru a rula The Veilguard cu toate setările aproape de maximum, în rezoluții respectabile (ultra-wide 3440×1440 sau 4K 3840×2160).

Spre exemplu, pentru a susține un framerate mereu peste 60 de cadre pe secundă (în 3440×1440), un GeForce RTX 4080 are neapărată nevoie de activarea opțiunii DLSS (pe presetul Quality), precum și de pornirea funcției DLSS Frame Generation. Doar cu DLSS Quality, famerate-ul va staționa mai mereu sub 60fps; cu Frame Generation activat însă, acesta urca simțitor, la peste 100fps în majoritatea secvențelor. Activarea FG duce și la pornirea NVIDIA Reflex, asigurând astfel o experiență fără input lag deranjant. în schimb, amicul meu, cu o soluție GeForce RTX 4090, nu avea probleme în a rula jocul în 4K, la peste 60fps, chiar și fără Frame Generation activat.

Un alt element tehnic care se remarcă în Dragon Age: The Veilguard este așa-numitul „Strand Hair”, care permite reproducerea mult mai realistă a podoabelor capilare ale unor personaje, în special cele înzestrate cu plete. Într-adevăr, în cazurile anumitor astfel de „coafuri”, atât aspectul, cât și comportamentul fizic al părului arată foarte bine, cu mențiunea că opțiunea de reconstrucție DLSS, odată activată (chiar și pe setarea Quality), poate afecta claritatea de redare a acestor plete.

Concluzie

Chiar dacă tonul articolului poate a fost unul negativ, nu vreau să fiu înțeles greșit: Dragon Age: The Veilguard este un joc masiv, care oferă foarte mult conținut pentru prețul său, iar multe dintre momentele sale sunt chiar plăcute. Totuși, nu pot scăpa de această imagine oarecum neserioasă, atât la nivel estetic (unde seamănă mai mult a desene animate), cât și în ceea ce privește cadrul narativ și personajele (unde îmi aduce aminte de „complexitatea” și nivelul de investiție emoțională a unui serial gen Xena, Prințesa Războinică).

Dacă sunteți în căutarea unui RPG occidental, cu o complexitate demnă de genul din care face parte, încercați Baldur’s Gate 3. Dacă vreți o alternativă ceva mai „light”, pentru un public ceva mai tânăr și, de ce nu, mai progresist, Dragon Age: The Veilguard ar putea reprezenta o opțiune viabilă. Totuși, vă sfătuiesc să așteptați mai întâi o reducere de preț semnificativă.